22-04-10

Stoichita, robul rezultatelor!

“Trebuie să reînviem acum, sîntem creştini şi cu asta, basta!”. Ăsta e argumentul lui Stoichiţă cînd vorbeşte despre revenirea Stelei. E un argument disperat. Dacă antrenorul Stelei a vrut să ridice moralul echipei sau al fanilor, trebuia să aducă în discuţie subiecte tactice, nu mistice. Să se rezume la ce poate face el, nu să surprindă cu Biblia pe post de fundaş central.

În ciuda noilor apropouri evlavioase, un lucru lipseşte din declaraţiile lui Stoichiţă după derby-ul din Giuleşti. Un detaliu esenţial pentru structura interioară a unui antrenor: o zvîcnire de orgoliu, intenţia măcar schiţată de a răspunde la eşec cu o demisie de onoare. N-a existat nimic în genul ăsta. Stoichiţă s-a absolvit fără să clipească de propriile greşeli.

Doar după meciul cu Ceahlăul, s-a simţit tentat să plece. “Dar m-au întors jucătorii din drum!”. N-a mai pomenit nimic despre demisie nici după meciul cu Dinamo, “cel mai prost de cînd am venit la Steaua”. În schimb, a retractat, punct cu punct, toate angajamentele luate cînd a venit în Ghencea.

Întîi a explicat de ce Steaua nu face spectacol: “pentru că e presiunea prea mare”. De fapt, la fel de mare ca acum un an, ca acum doi ani, trei ani, zece ani. Apoi a constatat că Steaua “nu arată cum vreau eu, e imposibil să arate cum vreau eu”. După ce ţi-ai recunoscut neputinţa, următorul pas e să pleci la o echipă pe care o poţi stăpîni.

Stoichiţă, în mod mistico-tainic, rămîne. Cu ce gînduri? Cu ce obiective? Să întoarcă şi celălalt obraz? Să ia titlul cu o echipă în care nu se recunoaşte şi care arată cum vrea oricine altcineva, în afară de el? Poate vrea să-şi testeze rezistenţa la critici. E şi asta o performanţă. Dar după 5-1 în Giuleşti putem vorbi şi despre o rezistenţă înverşunată la realitate.

Comparat cu Apocalipsa, un 5-1 pare o poveste frumoasă şi uşor tristă.  Dar Stoichiţă ar trebui să compare jocul Stelei cu propriile planuri. Ar obţine distanţa exactă de la cer la pămînt. “Steaua nu va dispărea”, a profeţit tehnicianul roş-albaştrilor. Şi totuşi, ceva din spiritul echipei moare ori se înstrăinează, cu fiecare umilinţă din teren şi cu fiecare refuz laş al evidenţei, de pe bancă. Stoichiţă vorbeşte despre “spălarea ruşinii”, despre “onoarea” echipei. Delicat subiect, pentru cineva care ezită să-şi apere propria demnitate.
Poate demisia lui n-ar folosi la nimic, poate nici un alt antrenor n-ar fi fost în stare de mai mult. Şi în mod cert nu de la tehnicieni se trag problemele Stelei. Dar o tresărire de orgoliu ar fi contat, în economia jenantă a situaţiei.