16-06-12

Frumusetea fotbalului

Cei care au văzut frumusețea partidei Spania - Irlanda doar în cele patru goluri marcate de jucătorii iberici și în precizia jocului Spaniei sunt demni de milă deoarece nu vor putea înțelege vreodată măreția acestui joc.

Nu pot să uit cele cinci-șase minute pe final, atunci când SUPORTERII irlandezi au cântat mirific. Bineînțeles, aceasta în timp ce spaniolii pasau perfect desenând trasee și figuri geometrice, în fond un ingredient suplimentar al universului frumosului și nu o rețetă în sine. În momentul în care arbitrul a fluierat sfârșitul jocului, recunosc că m-a durut, mi-aș fi dorit ca acea partidă să mai continue pentru ca frumoasa melodie să nu se oprească.

Să cânți atunci când favoriții tocmai au fost eliminați din competiție și atunci când nu pot face altceva decât să alerge după o minge pe care nu o pot obține de la adversar, dar să o faci știind că acești favoriți au dat totul pe teren în ideea de a le transmite că tu ești conștient de acest aspect, este minunat. Iar jucătorii să fie conștienți că acest cor magnific nu cântă pentru a face un gest de clemență sau unul de paradă așa cum se mai obișnuiește pe la noi, ci o demonstrație de dragoste și de respect.

Aceasta este o mare diferență între Irlanda și România. În timp ce la noi este nevoie să se nască unul ca Hagi sau o generație de Aur formată de un sistem comunist care nu a putut fi copiat de hoarda „managerilor” postdecembriști, la irlandezi e mai mult decât de întâmplare, e vorba de un spirit, o coeziune între reprezentanții unui fotbal rudimentar bazat pe luptă și trăirile unei nații la fel de încercate ca și cea română.

La campionatul mondial din Italia, după ce ne-au eliminat, am fost furioși, am dat vina pe Ienei, pe Timofte, pe ghinion. După șase ani în care fotbalul nostru de club domina în mare parte competițiile europene intercluburi la un pas în spatele Italiei, aveam o națională pe val cu jucători tineri unul și unul, mai puțin Belodedici, Iovan și Dan Petrescu care nu au participat. Nu acceptam insuccesul, permițându-ne luxul de a-i blama pe milanezi pentru un 4-0 usturător administrat într-o finală CCE, iar Irlanda era o cenușăreasă. Un popor român care nu învățase încă, cum poți să câștigi în fotbal altfel decât prin valoarea fotbaliștilor nu putea să înțeleagă însemnătatea corului irlandez care se apucase să cânte în minutul 120 „You will never be alone!”. Fix înaintea executării loviturilor de pedeapsă. În timp ce românii nu concepeau să fie eliminați după ce dominaseră partida de la cap la coadă, existând o presiune imensă asupra lor, micul popor irlandez prezent pe stadionul din Genova își trimitea o dovadă de dragoste supremă pentru acei 11 reprezentanți care se bătuseră cu ai noștri pentru a duce meciul la executarea loviturilor de la 11 metri. O dovadă de susținere și de „ce-o fi o fi” adică fix acea tehnică de eliminare a presiunii de care verzii aveau nevoie. „A fost un moment în care m-a furnicat. Ce idee fantastică din partea unei galerii despre care ne închipuim că este obsedată doar de sticluța de whisky din buzunar!” scria Ioan Chirilă în cartea sa „Franz, über alles – Italia 90”.

La același campionat de fotbal din 1990, echipa gazdă Italia a trecut cu mare greutate de irlandezi cu scorul de 1-0. Diferența între rezultatul obținut de români și cel al italienilor a fost făcută de Toto Schillaci, adică oportunistul de serviciu din atacul gazdelor. După meci irlandezii au cântat zeci de minute pe stadion și în apropierea acestuia în ciuda faptului că favoriții fuseseră învinși și eliminați după cel mai bun joc prestat în acea competiție, iar selecționerul Jackie Charlton a declarat în conferința de presă „voi lua masa cu băieții, voi bea două halbe de bere și apoi o să cântăm ca la despărțire”. Peste patru ani Irlanda avea să învingă Italia cu 1-0 la primul meci din grupele Campionatului Mondial din SUA.