21-05-12

Fanfaronada deghizată

După o perioadă de abstinență de la a mai „mesteca” – că de inghițit nu prea merge – informațiile venite pe calea mass-media, am deschis, in sfarșit, televizorul in scopul de a vedea Steaua – Dinamo. Tot ce m-a impresionat la acest... „derby” a fost faptul că, dincolo de rivalitate și orgolii, suporterii au joncționat in jurul aceluiași ideal, acela de a deratiza fotbalul românesc de cateva din „somitățile” care l-au ingropat.

Astazi, la fix 373 de ani de la moartea lui Thomaso Campanella – despre care am scris in primul meu articol publicat pe site - am constat că asceza nu m-a ajutat deloc. Nu am reușit să concluzionez – in baza unor valori diriguitoare – dacă viața noastră ca mecanism funcționează conform determinismului sau indeterminismului. Totuși, indeterminism absolut nu există, intrucat, la un anumit moment, liberul-arbitru devine, pe măsura vieții, instinct.

Nu știu cum percep alții normalitatea, mai ales că, definită cantitativ, nu prea ne mai ajută ca normă, dar unul din conceptele care ne amprentează viața socială este, soto, maniheismul. Acea teză dualista ontogonică între două principii eterne: binele și răul.

Mulți spun că gandirea intuitivă și instinctul animalic îi caracterizează pe fervenții fani ai 'nentului' Becali, sponsori – voit sau nu – ai lipsei de profesionalism, promovării non-valorilor etc. De partea cealaltă, gândirea rațională se bazează pe o analiză prealabilă a situației, necesitand, în mod invariabil, dar nuanțat, efort rațional.

Unde raționalitatea reprezintă condiția de posibilitate a responsabilității.

Într-o astfel de optică, concluzia imediată este că responsabilitatea este condiția fundamentală a vinovăției, presupunând concomitent (în sensul dependenței) problema conștiinței. Un fel de indeterminism la scară mai mică. Nevoia de a mânca (spre exemplu) rămâne, in acest orizont, la stadiul de nevoie, numai dacă – printr-un efort rațional circumscris conștiinței și responsabilității – nu ne dorim să o satisfacem. Altfel spus, acest „ego” este probabil în fiecare din noi, depinde insă de cum il antrenam și dacă angrenarea lui ar putea avea un determinant.

Mi-am asumat, in condiții de responsabilitate, această stare de fapt a lucrurilor cu riscuri și nu numai, in raport cu angajamentele și acțiunile proprii. Că am „sabotat” și „boicotat” această Stea care, personal, mi se pare doar o copie frustă a ceea ce a reprezentat, reprezintă și va reprezenta adevaratul etalon, este doar o chestiune de opțiune personala folosindu-mă de liberul-arbitru, de conștiință și, pe cale de consecință logică imediata de responsabilitate.

Probabil, pană acum, par doar niște generalități care subintind, bunăoară, un fel de interes național. Interes național care depinde de cele mai multe ori de interesul de grup. Această atitudine pe care am adoptat-o a constituit, în materia din coeziunea mea cerebrală, o stare de spirit potrivita aferentă interesului individual major.

Nu mă interesează nici capetele de vită furajată, nici gandirea pe termen scurt, nici pasiunea care a juisat peren. Am alocat un segment considerabil de ură viscerală către tot ce inseamnă mocirla considerând că este singura formă viabilă de protest. În baza solipsismului, m-am oprit asupra responsabilității în calitate de construcție personală, orice altă formă de exprimarea a acesteia lăsându-mi impresia de falsă metodă de raportare la ceea ce înglobează, din nou, responsabilitatea.

În fond, dacă reușim să o definim, probabil vom conștientiza problema socială atât de malignă care s-a impregnat atât de bine in mințile multora dintre purtatorii de cutii craniene și limba pe cale deductivă, deci, de limbaj articulat. Dacă îți asumi un lucru, in condiții de responsabilitate, inseamnă că poți să-l faci, că vrei să-l faci și că il vei face. În acest orizont, declinarile lui "a face" determină potențialul de responsabilitate. Întrebarea care survine este: unde se incheie responsabilitatea mea, ca individ, și unde incepe a celorlalți?

În cazul nostru, vorbim despre diferite tipuri umane. Dacă, în sălbăticie, animalele din diferite grupuri se confruntă fară a ajunge însă la a se ucide – exceptand cazurile extreme - animalul urban (ca să nu reiterez motivul capetelor de vite furajate) este de-o cu totul altă natură.

Animalul urban se ridică la luptă împotriva celor care aparțin unui alt grup, indiferent dacă provocarea există sau nu. Această haită umană devine, de fapt, extrapolarea obsesiilor celor care au reușit să „sfâșie” obsesiile celorlalți. Dacă există vreunul mai excentric, care se-ntamplă să nu ralieze, să iasă din turmă acceptând practic modificarea de la normă, aceluia îi este sfâșiată obsesia.

Ce ne facem, însă, cu d-alde mitici, săndei și mititei (dimensiunea e direct proporțională cu valoarea, și chiar un pic exagerată)? Acești fanfaroni nu fac altceva decat să raspundă animalic, într-un anume context social, specific uman, excedând libertatea (măsura umană) și exercitându-și doar bunul plac, în virtutea acestora ceilalți fiind - și ei sunt, totodata cei care o strigă primii - invariabil: nesimțiți.

Așadar, determinism sau indeterminism? Cu alte cuvinte, asceză sau implicare activă?
Dacă planul Schlieffen a eșuat, barem „Ils ne passeront pas” să mai funcționeze.

‘ai să ne-auzim cugetatori!

Tânăru' Young