04-03-12

Cei 20-30...

Undeva prin 1967, un ”dințos cu strungăreață” extrem de simpatic și talentat, s-a apucat de scris una dintre cele mai bune melodii ale epocii moderne. A ținut ascuns proiectul său de foarte multă lume, înclusiv de colegii săi de trupă, așa că într-o zi, prin Kensington, cam 8 ani mai târziu, melodia a fost scrisă și prezentată celor din jur. A urmat un drum până la managerul formației, care a rămas mirat de ce putea să asculte și după două secunde a pus mâna pe telefon și au închiriat un studio pentru a înregistra melodia. Varianta finală a fost gata după 3 săptămâni, însă problemele birocratice, cât și prostia multor posturi radio, a făcut ca această melodie să fie refuzată mai peste tot. A fost nevoie de încăpățânarea faimosului producător, Thomas Baker (care atunci era și el la începutul carierei) ca acea melodie să intre pe piață.

Acum, la aproape 35 de ani de la lansare, ”Bohemian Rapsody” este considerată de mulți, poate cea mai completă melodie din toate timpurile, melodie ce a fost scrisă și construită de niște ”derbedei” ai societății, patru la număr, care au reușit să își pună amprenta și să schimbe ceva.

Într-un domeniu similar și totodată opus muzicii, unde producătorii sunt conducătorii de cluburi și federații, unde radio-urile sunt jurnaliștii de sport, unde din păcate ”artiștii” nu sunt fotbaliștii, într-o societate manipulată până la prostie, apare vocea celor ”douăzeci-treizeci”.

Acum mai mulți ani, la Palo Alto, a avut loc un mic experiment sociologic. Au fost adunați 12 bărbați și un al 13-lea, pe post de profesor, într-o sală de clasă. Unsprăzece dintre bărbați, împreună cu profesorul erau membri ai celor care făceau experimentul, în timp ce doar un singur bărbat, era ”victima”. Bărbații au fost aranjați într-un singur rând, unul lângă celălalt, iar profesorul a desenat o mașină pe tablă. Fiecare dintre cei prezenți au fost rugați să iasă în față și să spună ce văd. Au ieșit pe rând, fiecare spunând că pe tablă este desenat un AVION, ultimul rămas fiind victima, care la rându-i a spus avion, deși era vizibil stânjenit. Ceilalți au fost rugați să iasă din sală, singurul rămas fiind ”victima”.

Observatorii experimentului au venit și au explicat detaliat ce s-a întâmplat și l-au întrebat de ce a spus că vede un avion, când știa clar că este o mașină. Acesta a răspuns că ”dacă toți vedeau același lucru, înseamnă că vedeam eu prost”. Experimentul încerca urmărirea efectelor manipulării.

Exemplul de mai sus a fost aplicat, într-adevăr cu o mică modificare, dar bazându-se pe aceeași idee în fotbalul românesc, ba chiar în societatea românească. Tonul a fost dat de Creditorul Stelei, care a reușit de fiecare dată să scape basma curată dintr-o situație grea pentru el, aruncând vina pe ”20-30” de vagabonți, naziști, etc. Problema a fost că acest termen a început să prindă și ușor, ușor, orice suporter care contesta dictatura din Ghencea a intrat în categoria celor ”20-30”. Termenul a funcționat perfect și l-am auzit apoi în Ștefan cel Mare, în Bănie, Ploiești sau chiar Timișoara, ulterior crescând la nivel național când au avut loc incidentele dn perioada protestelor anti-Băsescu.

Săptămâna trecută, același lucru s-a întâmplat și la stadionul național, unde protestul a fost aruncat pe cârca a ”20-30” de către Sandu și Dragomir. În 2007, după doi ani de conflict pasiv cu Creditorul Stelei, suporterii au reacționat dur împotriva unuia dintre dictatorii fotbalului românesc, iar presa, cât și colegii de tribună, peluză le-au întors spatele. Degeaba se striga în gura mare că începe o dictatura, se pun bazele unui fotbal polițist, dictatorial, sau cum s-o intitula, că asta nu se vindea.

Se vindea în schimb termenul de hooligan, ultras (termen pe care 95 % din presa românească habar nu are să-l definească), se vindea deoarece majoritatea trusturilor mioritice aveau în mană listele cu rating-ul evenimentelor hooliganice din UK, pe vremea lui Thatcher și ce boom financiar aveau cei de la BBC pe vremea aia. Ce conta? Presa românească avea nevoie de huliganism pe stadioane, de ”Breaking News” pe tot ecranul.

Problema cea mai arzătoare este că situația Stelei s-a extins la nivelul întregului fotbal românesc, modelul implementat de Creditor funcționează și dacă suporterii cei mai mulți a acestui club nu au reacționat, de ce ar face-o cei de la cluburile mici? Sau proștii de pe stadioane? Cerem revoluții, demisii, DNA-uri, procese, însă când cineva răspunde cu aceeași monedă mizeriei mioritice, aceștia sunt huligani, drogați, ș.a.m.d.

Avem revoluționari de carton în mass-media, indivizi duplicitari care strigă în gura mare pe la televizor anti Becali, Sandu, Dragomir, jandarmerie, Avem miștocari de doi lei, anti sistem, revoluționari de tip prime time, care ajung să își bată joc de oameni care încearcă să lupte pentru ceva, care nu se lasă călcati în picioare de aceeași indivizi pe care presa îi promovează. Ceea ce devine într-adevăr trist este că acești corupți ce conduc sistemul fotbalistic românesc au scăpat de sub control, își bagă și își scot din jurnaliști, iar acest lucru nu poate decât să mă bucure. Au început să le interzică ziarele, reprezentanții, ș.a.m.d., iar acum cei ce în trecut le făceau fiecare meci acasă un iad, au început să dispară, s-au săturat de aceeași mizerie, au ajuns la un nivel de dezgust încât tot ce se întâmplă devine indiferent.

Presa este responsabilă de promovarea dictaturii fotbalistice, presa să ne scape de ea, însă e cam greu când vezi datul din gură și din tastatură nu merge, iar la abuz trebuie să răspunzi cu abuz.
Din păcate trezirea la realitate e prea târzie....

I.N.Money