11-10-11

O puslama imbatranita in rele

Mai tinerii stelişti e foarte probabil să nu aibă habar ce rang poartă papagalul strident care e prezentat drept simbolul clubului Dinamo. În genere, sunt de părere că astfel de indivizi trebuie ignoraţi, dar, din când în când, când tupeul lor depăşeşte limita, nu strică deloc să aducem aminte, mai ales pentru cei care au uitat sau n-au ştiut niciodată, de faptele care determină existenţa mizeră a acestor nefericiţi.

Corneluş s-a născut într-o familie de burgheji din Târgovişte. Taică-su, avocat, bunică-su, latifundiar. Loaza tot loază, cică îi plăceau caii şi mingea. Ruşinea familiei, cum singur recunoaşte. Pe când era junior la Târgovişte (dădea bine în băşică, avea fizic, băga materale) au venit să mi-l racoleze de la Steaua: Eu la Steaua şi Dinamo n-o să joc niciodată, că sunt echipe de comunişti! La Steaua nu, dar Dinamo l-a şantajat cu un dosar făcut lui taică-su, pe motiv că fusese simpatizant legionar şi Corneluş s-a trezit pupând în cur şi luând ordine de la acelaşi tip de miliţieni care-i confiscaseră familiei mare parte din avere, de la acelaşi tip de securişti care-i torţionaseră apropiaţi şi prieteni. O mătuşa nu i-a mai vorbit până când a murit, maică-sa spunea la toţi că la Bucureşti face facultatea. Într-un cuvânt, Corneluş s-a adaptat rapid, de la Brătianu şi Codreanu la Alexandru Drăghici şi Doicaru. Se vede că avea sânge de luptător sârb, cum îi place pramatiei să se laude când bea până se pişe pe el (adică mereu).

După o carieră prodigioasă de jucător, pe care nimeni nu i-o poate nega (atât la Dinamo, cât şi la echipa naţională), Corneluş s-a făcut antrenor. Fusese desemnat de trei ori cel mai bun fotbalist al anului, era cineva. De precizat că omul se vedea şi intelectual rasat. Îi dăduse Păunescu o rubrică în Flacără, stătea la masă cu Ştefan Andrei, făcea orgii bahice cu Băieşu, Dimov, Conţi Bărbulescu. Bine, la toţi ăştia (medii intelectuale...) loaza a ajuns prin Fănuş Neagu (care-i devenise naş). L-a cunoscut în 67, la Athenee Palace şi s-au simţit apropiaţi pe „subiectele de profunzime şi sensibilitate”... E greu să facă Dinu pe lupul moralist în faţa lui Tamaş şi a celorlalţi. El, care a băut toată viaţa! Într-o noapte, am băut şase-şapte sticle de whisky, cu el şi cu Fănuş Neagu, zice Constantin David, fost jucător dinamovist. Au băut şase-şapte sticle, dar asta după ce-au discutat evenimentele din Cuba şi „Îngerul a strigat”, sau „ce-a mai spus porcul de Barbu”. Medii intelectuale, subiecte de profunzime şi sensibilitate, să nu uităm. Abia dup-aia au borât pe chelner.

O săptămână din viaţa de jucător a profesionistului Dinu se derula astfel: de marţi până sâmbătă – închis în cantonament, duminică la prânz – meci, duminică seara – băut în continuu la Berlin până luni seara; marţi, miercuri – recuperare după beţiile porceşti (chipurile şuete fine, cu oameni de calitate). Să vedeţi ce calitate bora Mitică Furdui pe Dinu după aceste şuete fine...

Revenind, maiorul de miliţie nu era doar fost internaţional, omul era un literat. V-am spus, semna o rubrică în Flacăra, co-autorase cu Ion V. Jackie Ionescu două cărţi-didactice despre fotbal: Tactica azi şi Concepţie de joc, era nelipsit de la şuete cu boema artistică a capitalei, dezbătând probleme vitale la un nivel superior (adică beau până nu mai ştiau cum îi cheamă), se afişa pe la teatru, la premiere, cu lumea bună (deşi, iniţial, se căcau toţi pe ei de frică când apărea prostovanul cu Dacia lui neagră, cu număr scurt...), era văzut mai mereu cu nasul în cărţi, altele decât alea din cauza cărora l-a lucrat pe Dobrin, la Guadalajara.

Astea fiind spus, arfele de mare antrenor, exacerbate de faptul că cel cu care avusese o rivalitate continuă timp de 15 ani, Mircea Lucescu, era selecţioner în funcţie şi antrenor cu mari rezultate la club, puteau să se manifeste cum trebuie. Pe scurt, să nu plistim: s-a apucat de antrenorat în 1984. A stat aproape un an la Dinamo, după care a fost dat afară. Au urmat 2 ani la Târgovişte, pe care n-a reuşit s-o promoveze, deşi s-au investit mari fonduri şi energii. După Târgovişte (unde a impresionat prin faptul că a reuşit o medie de vreo 8 kile de vin – consum, pe zi), toamna lui 1987 îl găseşte pe simbolul lui Dinamo (la care, neşansă de ghinion, ajunsese Lucescu) în birourile Stelei, din Plevnei, rugându-se de Valentin Ceauşescu să-i găsească o echipă, că moare de foame (şi sete) şi înjurându-i vârtos pe generalii din Ştefan cel Mare, care-l preferă pe ţiganul ăla jegos.

Prin bună-voinţa Stelei, Corneluş a căzut belea pe capul celor de la ASA TG. Mureş. Cât s-a chinuit, n-a reuşit să-i retrogradeze, salvându-se, cu 3 puncte peste ultimul loc de B. Aici a impresionat prin veleităţile cu care se târa în camera de hotel la 5 dimineaţa, după ce vaporiza vreo 3-4 litri de palincă.

Următoarea gară – Oţelul Galaţi. Ăştia n-au mai scăpat. Mi i-a futut epicuric Corneluş bine de tot. După 8 etape, aveau 3 puncte! L-au dat afară, dar era prea târziu. Şi-au revenit pe parcurs, s-au bătut până la final, dar influenţa lui Dinu s-a făcut simţită: au picat unde nu-i durere, nici întristare, în B.

Hotărât ca următoarea încercare să-i iasă, a picat năpastă pe capul ălora de la Universitatea Cluj. Ce-a făcut aici, mai rar. La finele turului, U. Cluj era pe locul 5, cu 0 la adevăr, 20 de puncte. Şi-a venit meseriaşul... După acelaşi număr de etape, prostovanul adunase doar 10 puncte (adică jumătate), avea -5 la adevăr şi a scăpat de retrogradre în ultima etapă. Luase echipa de pe locul 5 şi-o dusese pe locul 14. Inutil de spus că unica pecetă a cretinelului a fost că crescut şi aici consumul la palincă pe judeţ, cu 20,08%, şi pe regiune cu vreo 11,6%. Ce-ar mai fi de spus despre relaţia Cluj-Dinu este următorul lucru: prostănacul era să fie linşat de ardeleni, căci, miliţian pervers cu aere intelectuale cum e (cea mai puturoasă combinaţie), şi-a bătut joc de suporterii clujeni care urmăreau un meci, scuturându-şi ostentativ scrumul ţigărilor în capul lor, de deasupra, de la oficială.

Mai departe, „conştiinţa” Dinu, care era reprezentantul boemei care păstra parfumul de altădată, a ajuns să se desfăşoare la ţărănuşii emanaţi de bolşevism, de la Olt Scorniceşti. Asta, după ce începuse campionatul la U. Cluj, cu care avea, după 9 etape, 5 puncte, ultimul loc, golaveraj 7-20! Deci, îi luase de pe locul 5 după tur, făcuse în retur jumătate din punctele turului, apoi începuse campionatul următor cu 5 puncte în 9 etape. Inutil de spus că, chiar dacă au scăpat de Dinu în etapa a 9-a, clujenii aveau sentinţa semnată. Nici dracu nu mai respira pe unde trecea putoarea.

Staţi, că am uitat de ceva. Măria sa, Dinu, era şi personaj de carte. Tot naşu-său, Fănuş, îl băgase într-o oarecare istorie a literaturii române, Frumoşii nebuni ai marilor oraşe, Ed Vardara fiind, de fapt, loaza. Ăilalţi doi, Cornel Ramitki şi Radu Zăvoianu, nu ştiu cine dracu sunt, dar e clar că Dinu e fotbalistul Vardara. Descrierea iniţială a lui Fănuş nu lasă vreun dubiu: „sfinţi ai păduchilor” şi „voievozi ai gunoaielor”. Iar dacă asta nu lămureşte, indicaţia din final spulberă orice dubiu: Arestaţi şi biserica! Asta doar pramatia alcoolizată de Corneluş putea să debiteze. S-a pupat cu ăia de l-au trimis pe tac-su la şaibă şi cerea arestarea sfinţilor, că cică fură la aghiasmă. Se vede influenţa sistemului germanic de drept. Beneficiile unei educaţii clasice.

Reluăm... Epava cirozată (la nici 40 de ani) a căzut belea pe capul Bărbuleştilor, care or fi fost ei nişte ţărani parveniţi, dar nici chiar în halul ăsta nu meritau pedeapsă. Scurt pe doi, fundamentul unui început exegetic multidimensional cu privire la statutul estetic al pasei cu latul s-a suprapus peste faptul că era bâtă şi, surpriză, bea şi aici până se pişa pe el. N-a mai apucat să-i bage în B, că a venit carnavalul din 89.

La Revoluţie, Corneluş nu putea să lipsească. L-a introdus Dan Marţian şi loaza a nimerit să fie şoferul doamnei Ninuţica. Noroc de şansă, ca mulţumire pentru merite deosebite, şandramaua stalinistă Iliescu l-a numit secretar de stat în Ministerul Sportului.

Prima iniţiativă a boului: să schimbele numele lui Dinamo în Unirea Tricolor! Ăia nu l-au băgat în seama, dar următoarea iniţiativă s-a bucurat de un real succes. Fragmente din opera nemuritoare a lui Corneluş (reamintim, antrenor al Oltului în decembrie 1989): Comitetul Frontului Salvării Nationale din cadrul FRF a hotărât desfiintarea echipei FC Olt, începând cu data de 17 ianuarie 1990. FC Olt Scornicesti s-a înfiintat în anul 1973, ca efect nemijlocit al manevrelor si indicatiilor clanului ceausist. Ca urmare, s-a ajuns ca o echipa sătească să promoveze în scurt timp, prin abuzuri, fraude si alte fărădelegi. De asemenea, în mod nejustificat si sfidător, la Scornicesti s-a construit un mare stadion al cărui număr de locuri depăseste de câteva ori necesitătile locuitorilor localitătii respective. Apreciem că chiar dacă FC Olt Scornicesti îsi schimbă denumirea si sediul la Slatina, întregul popor nu va înceta să facă legătura între această echipă si clanul ceausist. Ca atare, aparitia acestei echipe pe stadioanele tării la: Timisoara, Brasov, Bucuresti s.a.m.d., ar determina din partea publicului spectator manifestări anticeausiste, care ar putea dauna integritătii fizice ale publicului si sportivilor. Mare om, mare caracter.

Acum urmează o paranteză. Imediat după Revoluţie, în ianuarie-februarie-martie 1990, s-au întors în ţară o serie de interlopi cărora regimul comunist le permisese tacit (şi chiar îi încurajase) să părăsească ţara în anii 70-80. Printre ei, nişte infractori de drept comun de prin Germania, Ioan Becali şi Dan Alban. Acest Alban fusese coleg de şcoală cu Dinu, la Târgovişte. În Germania era şeful unui grup infracţional organizat, specializat în furturi, înşelăciuni, contrabandă. Se mai întâmpla şi să intre în casele oamenilor, să ia ostatici femeile şi copii, să ţină o brichetă aprinsă în dreptul unei sticle de benzină şi să ceară toţi banii din locuinţă, dar astea erau rare. În general, nu se băgau la tâlhării, erau băieţi subţiri, boema Frankfurtului. De-asta s-au şi ginit din prima cu boema Bucureştiului.

Pe scurt, în primăvara lui 1990 s-a constituit un grup infracţional organizat care a preluat fotbalul românesc. El era compus din 4 persoane: Dan Alban, care era creierul, Nelu Becali, care era săgeata lui Alban, se ocupa de chestiunile de forţă, Mircea Sandu, care era impus la Federaţie, să controleze acte, transferuri, sume de bani, cote, dezlegări şi Cornel Dinu, care acoperea toată gruparea la nivel mare, în Guvern. Banii se împărţeau egal.

Înainte de Mondialul din 1990, neşansă de ghinion, în Italia a ars maşina în care se aflau Alban şi Dinu. Pătatul şi-a confirmat caracterul, a scăpat doar ars, iar Alban a binevoit să crape. Atunci, Nelu Becali a preluat afacerea lui Alban, iar Mircea Sandu a preluat-o pe nevasta lui Alban, cu care trăieşte şi azi. Dinu a preluat doar bani din comisioane.

Mai departe, până şi ăia din Guvern şi-au dat seama cu cine au de-a face (era beat permanent, pe lângă incompetenţă crasă) şi l-au rugat să-i caute pe la Athenee Palace. Unde-i şi căuta, seară de seară, pentru vreo 2 ani, împreună cu alţi 3-4, la o şuetă uşoară în care înjura Guvernul...

În 1992, după eşecurile cu Constantin şi Mircea Rădulescu, Corneluş (care era beat, dar nu era prost, ci doar lichea şi ticălos), l-a şantajat pe tânărul preşedinte al Federaţiei, Mircea Sandu, pentru a-l instala selecţioner. Mai precis, l-a ameninţat că va transmite presei detaliile legale în legătură cu ilegalitatea prin care s-a dizolvat vechea Federaţie şi ilegalitatea constituirii noii Federaţii, cu femei de serviciu prinse ca membri fondatori şi cu 600 de mii de mărci dispărute în vreo 5 buzunare (printre care şi ale lui). Cedând şantajului, Mircea Sandu l-a instalat selecţioner pe incompetentul cronic Dinu (care era şi alcoolist cronic şi tâmpit cronic). Ce aere pe capul lui, imediat cum s-a văzut selecţioner... A cerut să i se spună Unicul, s-a apucat de fumat ţigări de foi, preluase termeni italieni şi vorbea numai de necesitatea congruenţei factorilor volitivi cu cei afectivi, pentru reuşita unui 4-3-3. V-am spus, cea mai proasta combinaţie: loază burgheză metamorfozată în miliţian citit!

Restul se ştie, a fost la un pas de o mare realizare: aceea de a distruge Generaţia de Aur. L-a băgat pe cel declarat cel mai bun mijlocaş dreapta din Seria A, Sabău, fundaş dreapta. L-a băgat pe Lung în poartă. L-a băgat pe Belodedici la marcaj. La 5-3, în minutul 90, urla: Pe ei, băieţi, să-i facem avioane! Încă un meci dacă era lăsat, nu mai exista nicio America, prostănacul ăsta schimba istoria. A lăsat echipa fără aproape nicio şansă, a luat-o Iordănescu, am bătut acasă Belgia şi în deplasare Ţara Galilor şi ne-am calificat la Mondiale.

Intrat într-o depresie puternică, în timpul Mondialelor care aduceau cel mai mare rezultat din istoria naţionale pe care el era aproape să o îngropae, Dinu s-a refugiat în alcool. Şi bea şi bea şi bea. Până se pişa pe el. Şi pe Mircea Lucescu. Şi pe materialismul istoric.

Un hâtru spunea că Dinu trebuie să bea Porţile de Fier pentru a transforma în şpriţ vinul băgat în el în acei ani. Alt hâtru, Dănuţ Lupu, spunea: La Dinamo, inainte de ’90, beam toţi, fără excepţie. In a doua perioadă, la Dinamo, bea Cornel Dinu pentru toţi.

În fine, în perioada 1993-1996 a fost preşedinte la FC Naţional. Adică, venea la ora 14, pleca la ora 18, lua bani ca să-i bea cu Serghei, cu Mădălin, cu Fănuş, cu toţi beţivii lui – boema Bucureştilor. Practic, timp de 3 ani, omul a trăit într-o continuă beţie.

Între 1996-1998 a fost preşedinte la Dinamo, impus politc. În 1996-1997 a stat 2 etape pe banca lui Dinamo, iar în 1997-1998 a stat 6 etape pe bancă. Nu a avut spaţiu pentru a impune fortă creatoare... În 1998-1999 a stat un campionat întreg pe banca lui Dinamo, pierzând campionatul la 7 puncte sub Rapidul rivalului Lucescu. După 15 ani de carieră, în care a nenorocit toate echipele pe la care a trecut, a avut prima performanţă, câştigarea campionatului, cu un mare ajutor din partea arbitrilor şi cu influenţa lui MAI-Buduru. Sezonul următor începe declinul. Capotează ruşinos în Cupele Europene. După un 1-0 norocos la Benfica, şi-a petrecut toată săptămâna la televizor, explicând la tablă cum a jucat tactic. A pierdut cu 2-0 returul şi a intrat în altă depresie. Alte tone de Fetească, alte internări în spital.

A urmat o altă faptă de vitejie pentru care o să-l reţină istoria: după ce a condus-o pe Foresta cu 4-0, în minutul 60, a pierdut în final cu 5-4. De aici o altă depresie, alte câteva sute de kile de whiskey, alte crize hepatice.

De-atunci şi până azi, adică în ulttimii vreo 10 ani, Corneluş Dinu şi-a câştigat onorabil existenţa, cum îi este fortuit unui luptător sârb: a luat şpagă de la căpuşele care-au pus labele pe Dinamo, primind în schimbul faptului că nu atacă mizeriile de la club, o leafă de vreo 10 mii de euro pe lună ca să facă nimic. Decât să nu cumva să deranjeze distrugerea clubului Dinamo. Şi să dea din gură la televizor, prostind proştii.

Între timp, pentru merite deosebite (nu se ştie care-s alea, în afară de faptul că, într-o seară, la Aqvarium, a băut 15 sticle de vin cu Boanchiş şi s-au pişat unul pe altul), pramatia a ajuns general. Săracul Ivan Paţaichin, a trebuit să aştepte încă vreo 5 ani, după ce „simbolul lui Dinamo” a primit recunoaşterea.

În ultimii 10-20-30 de ani, între orele nesfârşite în care nimeni nu îndrăzneşte să-i atragă atenţia asupra rdicolului, între zeci de internări în spital, pe motiv că-i animal şi bea ca porcul,
între complicitatea nesimţită, plătită, care favorizează starea clubului Dinamo (surclasat ca rezultate hiper-clar, în ultimii 20-10-5 ani, de o Steaua oricum aflată şi ea în mizerie),
între faptul că a dstrus toate echipele pe la care a trecut,
între faptul că s-a dat cu ăia care i-au futut familia,
între faptul că era să distrugă Generaţia de Aur,
între faptul că e pilonul care a constituit mafia din fotbalul post-decembrist,
între faptul că-i o lichea care-i înjură azi pe comunişti,
între faptul că mafie e la el în casă, că el l-a pus naş lui fii-su pe Nicu Gheară,
între faptul că-i un parazit care nu produce nimic,
între faptul că-i un papagal,
între faptul că e ultimul dintre ultimii care ar putea să vorbească despre credibilitate, moralitate, competenţă, ce trebuie sau ce nu trebuie făcut la echipa naţională sau în fotbalul românesc,
între faptul că întreaga lui activitate de antrenor este doar o glumă proastă şi
între faptul că intră în antologia celor mai ridicole personaje/momente/cariere din istoria fotbalului tromânesc, despre Corneluş nu rămâne decât certitudinea că-i o puşlama îmbătrânită în rele.

Satana