23-10-10

Dupa 25 de ani: Honved-Steaua 1-0

Acum exact 25 de ani – deja un sfert de secol –, pe 23 octombrie 1985, Steaua Bucuresti se deplasa in Ungaria, la Budapesta, unde intalnea, in turul 2 al Cupei Campionilor Europeni (optimi de finala) formatia Honved Budapesta.

In primul tur, Steaua trecuse de campioana Danemarcei, Vejle, cu scorul de 5-2 la general, dupa ce in turul din deplasare scosese un 1-1, prin golul lui Radu II, din minutul 89, iar pe 2 octombrie 1985, pe Ghencea, isi spulbera adversara cu 4-1, prin golurile lui Piturca (`8), Boloni (`34), Balint (`51) si Tudorel Stoica (`74), golul marelui Allan Simonsen (`37) nemaicontand.

Asadar, pe 23 octombrie se disputau meciurile tur ale optimilor CCE. Anderlecht-Omonia 1-0, Barcelona-Porto 2-0, Bayern Munchen-Austria Viena 4-2, IFK Goteborg-Fenerbahce 4-0, Verona-Juventus 0-0, Zenit Leningrad-Kuusysi 2-1 si Servette Geneva-Aberdeen 0-0.

Premizele deplasarii Stelei in Ungaria erau incarcate – pe langa miza normala a meciului – de doua elemente particulare. In saptamana premergatoare meciului, copilul (28 de ani) rasfatat al Stelei, Stefan Petcu, era exclus definitiv din lotul echipei Steaua, fiind dat afara din Club. Pretextul l-a constituit lovirea unui soldat care nu a vrut sa-i deschida dulapul de alimente, dar motivul real l-a reprezentat un cumul de atitudini avute in timp, nu reprobabile in sine, dar toate la un loc incompatibile cu standardele de profesionalism maxim care se abordau in Ghencea (pe larg despre incident, si despre figura speciala a lui Fane Petcu, pe data de 17 martie 2011).

Al doilea element il constituia profilul etnic al antenorului Emerich Jenei si al jucatorului Laszlo Boloni. Acesta a constituit motiv de suspiciuni absolut nejustificate din partea politrucilor (gradati, unii) – avand in vedere serviciul credincios, demonstrat prin fapte fizice, pe care l-au adus cei doi, in zeci de ani de cariera, cumulati, Clubului Steaua si/sau echipei nationale – si arata ca nationalismul gaunos era la mare cinste atunci, ca si acum, si ca presiunile care inconjurau actul de performanta existau cu duimul, acest demers fiind inconjurat atunci, ca si acum, de variate (si multe) elemente cu potential perturbator.

Potentialul acesta nu a fost desavarsit in efecte nocive, pentru ca la Steaua se manifesta tutela luminata a lui Valentin Ceausescu si reperul valorilor istorice generat de Ion Alecsandrescu. Totusi, reziduri ale presiunii emanate din constructia uman-profesionala a unora dintre potentatii cu rol decizional (chiar daca nu direct), nu puteau sa nu se manifeste, constituindu-se intr-o presiune uriasa pentru nea Imi si pentru Loti. Acestia erau suspectati ca vor ceda meciul echipei ungare. Mai mult, faptul ca Honved era echipa armatei ungare, ii dadea o dimensiune uriasa, meciul fiind supra-dimensionat – de orgolii, ratiuni politico-strategice, militare, polite istorice, sau doar frustrari marunte ridicate la rang de miza nationala – la statut de confruntare istorica, care implica toate fortele si energiile nationale, pentru a dobori vrajmasul istoric.

Fireste ca toate fortele si energiile nu faceau decat sa ingreuneze demersul fotbalistic, incarcandu-l cu elemente extra-sportive inutile, absurde prin apasarea pe care o aduceau, fotbalistii, antrenorii si conducatorii sportivi fiind, in final, singurii care puteau sa realizeze (si au realizat) performanta, din care sa se imbuibe (si s-au imbuibat) unii, atunci, pentru a permite bestiilor, azi (si sunt, neindoielnic bestii) sa ragaie de pe cadavrul unei Minuni.

Meciul pre-mergator turului cu Honved (marcat de incidentul cu Fane Petcu) fusese disputat pe Ghencea, in fata Chimiei Ramnicu Valcea, si castigat foarte greu de Steaua, prin golul lui Radu II, din minutul 80. Jocul suferise enorm, fiind chiar spre depresiv, cu primul sut pe poarta al Stelei, venit de-abia in minutul 41. Ungurii avusesera trei spioni in tribune, dintre care unul inregistrase meciul, si impresia jalnica despre Steaua, cu care au plecat, e posibil sa-i fi ajutat putin pe stelisti. In acea runda, Dinamo pierdea pe Bega (al trilea meci consecutiv pierdut in deplasare) si Steaua se distanta la 5 puncte, inca din prima treime a campionatului, asigurandu-si un avans urias pentru valoarea echipei, in conditiile in care la victorie se acordau doua puncte.

Pentru ca atmosfera era incarcata, Valentin Ceausescu i-a sugerat Sfinxului Alecsandrescu sa permita jucatorilor sa aduca cu ei in deplasare o persoana draga. Cum charterul cu care s-a facut deplasarea era pe jumatate gol, propunerea a fost acceptata fara rezerve. Cei care erau casatoriti si-au adus sotiile, iar ceilalti si-au invitat fratii, parintii sau o ruda mai apropiata. Astfel, Valentin incerca sa detensioneze atmosfera incarcata de la echipa, provocata de despartirea de Fane.

Honved era cea mai tare echipa a ungurilor (care, la fotbal, ne batusera pe unde ne-au prins pana atunci), si avea in lot nu mai putin de 6 internationali titulari in echipa nationala Ungariei care tocmai invinsese cu 3-0 Tara Galilor, la Cardiff. Deasemenea, in lot, erau in total nu mai putin de 8 internationali care jucasera la Campionatul Mondial din Spania 1982, si care faceau parte din echipa care se calificase, chiar in acel an, la Campionatul Mondial din 1986.

Andrush, Sallai, Varga, Dajka, Bodony, A. Nagy si Garaba erau piesele tari ale unei echipe redutabile, conduse de Komora. Peste toti, insa, stralucea marea vedeta a fotbalului maghiar, Lajos Detari. Ungurii jucau un sistem 4-3-3, foarte elastic, la moda atunci, cu Dajka, care ramanea impins, ca varf, si cu extremele Bodony si Kovacs, extrem de iuti, care asigurau si mijlocul si atacul. Pe retragerea lor, in mijlocul terenului ungurii propuneau un trio de aglomerare, care impiedica o avansare centrala, dar deschidea posibilitatea crearii unei superioritati numerice, prin invaluirile fundasilor laterali. Pericolul mare venea de la Detari. Acesta pleca permanent din centru si se tragea in stanga, de unde, cu piciorul drept – pe zonele si traseele de mai tarziu ale lui Zidane –, initia actiunile de atac ale ungurilor, dicatnd ritmul si stabilind cadenta husasilor honvedezi.

Fundasul central – Garaba – primise doua galbene in turul precedent, contra nord-irlandezilor de la Shamrock Rovers (2-1 si 3-0) si era suspendat, iar celalat stoper – Nagy Antal – era dat ca indisponibil de ziarele maghiare, din cauza ca fusese grav accidentat in meciul de la Cardiff, unde iesise, la pauza, cu nasul plin de sange. Se spunea ca are fractura de piramida nazala si ca nu va juca, in mod sigur, fapt ce avantaja Steaua, in conditiile in care ungurii trebuia sa improvizeze ceva pe centrul apararii.

Absentele celor doi erau vestile bune. Vestile proaste veneau de la stadionul unde urma sa se desfasoare meciul. Stadionul Honved intrase in renovare, asa ca meciul avea sa se dispute pe stadionul Vasas, care suferea la calitatea suprafetei de joc, golasa, cu denivelari, cu smocuri de iarba, inhibatoare pentru jocul eminamente combinativ dezvoltat traditional de stelisti. Nocturna nu era nici ea de calitate europeana, lucsii fiind minunati, dar cam putini si cam stingheri.

Stelistii plecasera la Budapesta luni dupa-amiaza, sub conducerea sefului delegatiei, colonelul Nicolae Gavrila. Marti seara, la antrenamentul oficial, Jenei stabilea echipa de start cu Iordanescu. Vorba vine „stabilea”, caci ea era foarte clara. Varful Dajka era plasat in custodia deloc linistitoare a lui Bumbescu, Iovan si Bumbescu aveau sarcina tamponarii aripilor, Balint era plasat la mijloc pentru a ajuta la supravegherea lui Detari, iar restul erau consacrati. La finele antrenamentului, fostul mare international maghiar Martos l-a abordat pe Boloni, declarandu-se mirat si speriat de ritmul fantastic de pasare al echipei noastre. Toata sedinta de pregatire se jucase din maxim doua atingeri, din devieri, totul pe fond de viteza si deplasare continua cu schimbarea permanenta a pozitiilor.

Cum Universitatea Craiova, in aceiasi zi, nu reusise decat un 2-2 in Banie cu marea echipa a celor de la Dynamo Kyev – cu Belanov, Blohin, Mihailichenko, Rats, Zaharov sau Balatcha, condusi de Lobanovskyi – iar o calificare era foarte improbabila dupa aspectul jocului si forta demonstrata de ucrainieni, toate sperantele romanilor se puneau in Steaua.

Miercuri, 23 octombrie 1985, pe o vreme cainoasa, sub amenintarea constanta a ploii si sub temperatura de sub 10 grade, doar 10.000 de unguri au luat calea stadionului. Presa ungureasca producea si alimenta un optimism desantat, exacerbat – probabil – de relatarilor trimisilor unguri la meciul contra Chimiei. Peste relatarile lor linistitoare, intr-un amestec de aroganta de grofi cu ridicole accese de superioritate statala si deviante a` la Roesler relativ la drepturi europene, absolut aiuritoare pentru niste calareti veniti din stepe, ungurii se intrebau, prin presa, daca le este suficient scorul de 2-0? Ungurii ne privea de sus, cuprinsi de un optimism care se numea putin altfel, adica rezidu imperialistic relativ la niste inferiori, cum ne vedeau ei.

De la ora 19:00, se auzea, la Budapesta, fluierul de inceput al galezului Ronald Bridges. Fluierul a fost auzit de catre romani, doar la radio, nu si vazut la televizor, era care impunea economii pe toate planurile, negandu-le, abject, romanilor, si una din putinele bucurii pe care le mai aveau, adica fotbalul.

Duckadam – Iovan, Belodedici, Bumbescu, Barbulescu – Balint, Stoica, Boloni, Majearu – Lacatus (`64 Radu II), Piturca era echipa trimisa in teren de cuplul Jenei-Iordanescu.

Ungurii ii propuneau pe Andrusch – Sallay (`70 Kerepezcki), Sikesdi, Dozsa, Cseh – Gyimesi, Fitos, Detari – Bodony (`86 Laszlo), Dajka, Kovacs, sub comanda lui Imre Komora (socrul lui Detari).

Atitudinea de optimism general se transmise jucatorilor maghiari care abordau cu incredere meciul. Honved a inceput meciul foarte tare, cu o torpila a lui Gymesi care l-a intrebuintat pe Duckadam. Ungurii au presionat in primul sfert de ora, Steaua aparandu-se cu calm, supra-aglomerat si incercand iesiri pe contre. Prima dintre ele a avut loc in minutul 15, cand Balint a sprintat ca o aripa de rugby, a ajuns o lansare lunga venita din propria jumatate, a lovit mingea cu capul, deviindu-i traiectoria in fata portii, la 3 metri de linia ei, acolo de unde Piturca a lovit-o tot cu capul, mingea trecand agonizator prin fata portii si cazand pe bara transversala. Era un semn ca ungurii sunt vulnerabili pe centrul apararii, la actiunile in viteza. Faza a dat curaj echipei noastre, care a inceput sa se mai deschida un pic, avansand vre-o zece metri, si incepand un joc de pase mai prelungit. Stoica, Boloni si Majearu faceau suveici de mentinere, pentru a domoli elanul gazdelor.

Pe acest fond de incredere, a venit golul gazdelor. In minutul 34, parca nevazut de nimeni, Detari profita de transformarea mentala a echipei noastre, care nu asimilase complet trecerea de statut, de la echipa inghesuita la echipa care are posesie si domina (aparent) jocul. Se trage, asa cum ii era stilul, din centru in partea stanga. La capatul unei actiuni ofensive semi-statice, ungurii accelereaza cu o pasa la Detari in partea stanga. Acesta primeste la 12 metri de poarta Stelei si trage – slab, la prima vedere – pe coltul scurt. Duckadam nu ar fi trebuit sa aibe probleme, sutul nefiind foarte puternic, si unghiul relativ inchis, dar totusi are. Portarul nostru iese sa inchida, dar meseriasul din Detari il prinde in momentul in care face pasul de deplasare si il executa pe coltul scurt.

Golul a fost primit ca urmare a descresterii concentrarii echipei noastre, a unei neatentii a mijlocasilor centrali, care au permis accelerarea catre Detari, a unei vulnerabilitati a lui Fane Iovan, care i-a acordat mult prea mult spatiu lui Detari, si – peste toate – golul a fost o vina a lui Duckadam, care nu avea voie sa inacseze la la coltul scurt. Iesirea sa din poarta a fost ardiva, si executata neglijent (mai mult, haotic), iar spatiul lasat liber la coltul scurt a fost de neiertat, aratand tarele care l-au urmarit pana atunci si care-l faceau cel mai slab component al primului 11 al Stelei.

Steaua revine in joc, enervata de gol si de modul in care el s-a primit, si raspunde prin doua actiuni periculoase, purtate pe centru, acolo unde, dupa un un-doi de mare clasa cu Lacatus, Piturca rateaza, pentru ca acelasi Piturca sa fie aproape de gol in finalul primei reprize, cand Andrusch a respins cu piciorul, ca la handbal, din afara careului.

Per total, prima repriza se incheia cu un rezultat nedrept. Meciul fusese echilibrat, cu ambele echipei impartindu-si perioadele de dominare, mai mult teritoriala. Ocaziile – mai multe pentru stelisti – au venit pe accelerari, pe combinatii in viteza, sau pe greseli individuale. Gafa lui Duckadam, ii aducea, insa, pe unguri in avantaj.

Repriza a doua a inceput in alt registru psihologic. Ungurasii si-au dat seama cu cine au de-a face si au stat curajos la cutie, incercand sa ne caroteze prin contre rapide. Detari a jucat mai retras, exersand pasa lunga catre cele doua extreme. Miodarg Belodedici, insa, facea – la 20 de ani – un meci spendid. Juca imperial, inchizand toate culoarele pe unde incercau sa se insinueze ungureii spre poarta noastra. Dejka ii luase frica lui Bumbescu, Bodony si Kovcas erau blocati de Iovan si Barbulescu, iar Detari era izolat de trioul format din mijlocasul si fundasul central, de pe banda in care se tragea, plus unul dintre mijlocasii centrali, fiind prins intr-un triunghi neutralizator care a actionat eficace tot restul meciului, vedeta maghiarilor neavand vre-o ocazie, dar neproducand nici faze favorabile pentru coechipieri.

Cu Detari blocat – ii arata socrului sau ca nu are cui da mingea, in gesturi largi, sugestive –, misiunea Stelei se simplifica. Stelistii preiau conducerea jocului, pe care incep – de prin minutul 60 – sa-l domine cu autoritate. Masinaria de pase incepe sa functioneze, impingandu-i pe unguri spre 25-ul lor. Pe acest fond de dominare teritoriala, Majearu, Balint si Boloni suteaza de la distanta si semi-distanta, fara a produce efecte pe tabela, dar inhibandu-i si mai mult pe unguri. Pe fondul de dominare accentuata al Stelei, Jenei il scoate pe Lacatus (daramat de plecarea fratelui sau, Petcu) si-l introduce pe Radu II, mizand pe calitatile sale de golgheter adevarat, de vulpoi batran care sa speculeze starea de oboseala a adversarilor si sa aiba luciditatea data de prospetime in fata portii, intr-o repetare a reusitei de la Vejle.

In minutul 72, Piturca este lansat in careu si daramat neregulamentar de Andrusch, fara ca galezul Bridges sa dea penaly-ul cuvenit. Dominarea Stelei va deveni cvasi-totala, cu un final care-i gaseste pe cuceritorii unguri baricadati in propiul careu, cu fundasii stelisti la mijlocul terenului, si cu celula superioara si dominanta a calaretilor din stepele euroasiatice urland la copiii de mingi – prin portarul Andrusch – sa intarzie aducerii mingei, pentru a mai intarzia putin asediul stelist de pe teritoriul maghiar.

Baricadati in propiul careu, cu trageri repetate de timp, ungurii obtin, pana la urma, dupa o gafa uriasa a portarului nostru, o victorie la limita, nemeritata si – cum se va vedea – cvasi-insuficienta. Honved Budapesta – STEAUA BUCURESTI 1-0 (`34 Detari).

Revenirea in tara a jucatorilor Stelei se facea intr-o stare psihica duala. Pe de o parte, era ciuda ratarii unui rezultat bun, care era la indemana – prin numarul de ocazii, prin modul in care s-a primit golul, prin penalty-ul neacordat – iar pe de cealalta parte era optimismul si increderea cu care se aborda returul.

Observatorul meciului, cehul Vaclav Jira avea sa aprecieze drept (...) foarte bun jocul romanilor, in special in partea a doua. Socotesc ca Steaua are reale sanse de calificare. Am urmarit o echipa cu frumoase calitati tehnice, cu actiuni purtate in viteza”

Increderea pentru meciul din Ghencea rezida in suportul publicului stelist, in calitatea impecabila a gazonului, care permitea (spre deosebire de cel de la Vasas) elaborarea jocului de pase, in mare viteza, si mai ales, in luarea pulsului adversarului si intelegerea faptului ca nu era cu absolut nimic superior fata de echipa noastra, ba chiar dimpotriva. Intre parerile de rau ca s-a ratat un rezultat bun si elementele favorabile, exprimate teoretic – si confirmate practic, cum se va vedea – pentru meciul retur si – implicit – asigurarea calificarii, Steaua se reintorcea in tara, cu mult mai putine necunoscute decat plecase.

Pentru politic, insa, nu prea contau toate explicatiile. Infrangerea in fata echipei armatei ungare era luata ca atare, fara a mai exista nuanta sau comentariu.Totusi, faptul ca Ministrul Apararii – Constantin Olteanu – era din alt aluat fata de fauna cotidiana a epocii, a estompat mult din criticile care, altfel, cu siguranta ar fi aparut.

In timpul meciului cu ungurii, Olteanu se afla la Sofia, impreuna cu Nicolae Ceausescu, participand la lucrarile Consfatuirii Comitetului Politic Consultativ al Tratatului de la Varsovia. La unguri, ministrul apararii era unul, Olah, scund, indesat, gras si tuns zero, de semana cu un hangiu. Acest Olah s-a interesat pe durata lucrarilor tot timpul de rezultatul meciului, si cand a aflat ca Honved a castigat a inceput sa-i tachineze pe cei doi oficiali romani. Parca pentru a-i face in ciuda lui Olteanu, Olah a reamintit ca la nivel de echipa nationala nu-i batusem niciodata. Stia ca Ceausescu era ultra-nationalist si a vrut sa-si bata putin joc de omologul sau, Olteanu.

Ministrul nostru l-a asigurat pe Olah ca ne vom lua revansa in returul de la Bucuresti, starnind zambetele indulgente si superioare ale acestuia, demn urmas al incantatorilor Bulciu si Lehel...

Gandalf