30-09-10

Napoli-Maradona Zeul

(…continuare)

Sub conducerea presedintelui CORRADO FERLAINO, ales in 1983, cu mandat reinnoit pana in 1993, Napoli a traversat cel mai glorios deceniu al existentei sale. Managerul general al echipei, Antonio Juliano (fost capitan al echipei in anii `70), a fost cel creditat cu realizarea operatiunii care avea sa schimbe fata Clubului pentru totdeauna.

Clubul era in nota stiuta a ultima doua decenii, de echipa medie a campionatului, cu aspiratii de castigare a titlului, care se opreau, din varii motive, in zidul locurilor 2, 3 si 4. Era nevoie de o scanteie care sa aprinda pasiunea nebuna a napoletanilor.

In 1984, Diego Armando Maradona era in dizgratie la Barcelona. Sosit in Catalunia in 1982 (de la Boca Juniors, pentru o suma record mondial de 5 milioane de lire sterline), in urma Mondialului din Spania (nu tocmai reusit), marea speranta a fotbalului mondial esuase in a se impune la nivelul asteptarilor. Comportamentul rebel (dar nu deviant, inca), suprapus peste dificultatile de adaptarea la rigurile profesionalismului european, exacerbau sensibilitatea (ce avea sa se transforme in labilitate, mai tarziu) argentinianului si vascularizau in iesiri violente la adresa adversarilor si in reactii obraznice la adresa conducatorilor, antrenorilor si chiar coechipierilor si publicului. Daca in primul sezon (`82-`83), ratarea castigarii campionatului a fost indulcita de castigarea Cupei Regelui, in fata lui Real si a Supercupei Spaniei, in fata lui Bilabao, urmatorul sezon va fi dezastruos. Sufera o criza de hepatita si – mai ales – o accidentare foarte grava – o fractura – in urma unui atac criminal, premeditat si executat de bascul Andoni Goikoetxea, de la Athletic Bilbao. Randamentul sau scade vizibil, fiind afectat de diferenta dintre asteptarile publicului si posibilitatile lui Maradona de concretizare a talentului sau urias in actiuni constante, care sa se integreze in planul tactic al echipei, si care sa aduca, la randul lor rezultatele care sa aduca trofee. Pe scurt, era prea imatur, si mediul nu-l ajuta, fiindca ii cerea sa se adapteze neconditionat la rigori pe care personalitatea sa nu le putea cuprinde. Cum Barcelona era o societate mult prea mare pentru a se adapta ea la Maradona (cu 22 de goluri in 36 de meciuri, in cei doi ani), conflictul cu presedintele Josep Lluís Núñez (dupa zeci de conflicte cu directorii clubului, pe motive de indisciplina) a terminat sederea sa la catalni.

Este pus pe lista de transferuri de catre Nunez si – in urma insistentelor lui Antonio Juliano, cel care a insistat si garantat pentru el – este transferat la Napoli, in schimbul sumei de 6,9 milioane de lire sterline, stabilind un nou record mondial.

Inceputul este foarte slab. In sezonul 1984-1985, Napoli, sub conducerea lui Rino MARCHESI, termina doar pe locul 8, cu 10 victorii, 13 egaluri si 7 infrangeri, cu 34 de goluri marcate si 29 primite, intr-o echipa cu Castellini, Bruscolotti, Boldini, Celestini, Ferrario, De Vecchi, Bertoni D., Bagni, Penzo, Maradona, Dal Fiume, Di Fusco, Carannante, Caffarelli, Ferrara, Marino R., De Simone, Favo, Puzone, Napolitano. Titlul avea sa fie castigat in acel sezon de catre Hellas Verona (43 de puncte), cu Torino pe 2 (39 de puncte) si Inter pe 3 (38 de puncte). Urmau Milan, Juve si Roma in fata lui Napoli, intr-un sezon in care Lazio retrograda cu 15 puncte si numai 2 victorii. Maradona a avut 30 de prezente din 30 posibile (15 echipe a avut Serie A in acel an) si a marcat 14 goluri, adica o medie de un gol la doua meciuri in campionat, medie confirmata in Cupa (3 goluri in 6 meciuri). Napoli se pregatea sa faca saltul calitativ.

Sezonul 1985-1986 il gaseste ca antrenor al echipei pe brescianul Ottavio BIANCHI. Incepe urcusul. Napoli termina pe locul 3. Juventus castiga titlul cu 45 de puncte, urmata cu Roma, cu 41 si Napoli cu 39 (14 victorii, 11 egaluri, 5 infrangeri). Maradona joaca in 29 de partide si inscrie 11 goluri, in campionat si are 2 meciuri si 2 goluri in Cupa. Se maturizeaza enorm si-si pregateste fizic, tactic si mental momentul maxim al carierei: Mexico `86.

Sezonul 1986-1987 aduce primul Lo Scudetto din istoria lui Napoli, care castiga si Cupa Italiei. Maradona joca 29 de meciuri, inscrie 10 goluri in Il Calcio, si are 10 meciuri si 7 goluri in Cupa. Este la maximul carierei sale, dupa Campionatul Mondial din Mexic `86, unde trage dupa el Argentina catre castigarea trofeului. „Mana lui Dumnezeu” avea sa acopere mediatic (pana azi), cursa de la golul 2, cand a insirat 7 adversari, intr-o faza ireala, plecata plan, parca intr-o coborare de schior, dar cu mingea la picior din propria jumatate. Presa mondiala spunea ca oricare din echipele participante (nu si Romania, caci Belodedici, Lacatus, Piturca, Iovan, Stoica erau prosti, iar Stefanescu, Gabor, Mateut, Irimescu erau buni, dupa cum confirma somitatea nea Vanea, primul cumparat al presei de catre Lucica) ar fi castigat titlul mondial cu Maradona in echipa.
Maradona confirma in sezonul urmator ca era cel mai mare fotbalist al planetei si incepe sa-si construiasca soclul care rivalizeaza azi cu al altora (sau al altora cu al lui; de gustibus) in comparatii amuzante (Bruce Lee sau Van Damme? Madalin sau nea Dan?glorie sau tigan?).

Napoli devenea campioana Italiei, cu 42 de puncte (15 victorii, 12 egaluri, 3 infrangeri), urmata de Juventus (39 de puncte) si Inter (38). Maradona este la maturitate (27 de ani) si isi rafineaza conceptia tactica in actiuni folositoare echipei. Nu mai abuzeaza de driblinguri personal-ambitioase si dezvolta un joc inteligent, de pase si posesie, din care erupe cu schimbari de directie, accelerari bruste, frane geniale si pase de manual, intr-o combinatie care aduce (pentru mine personal) intre stilul lui Dobrin de a pasa, accelerarile pe distanta foarte scurta ale lui Hagi, deplasarea continua in teren a lui Kaka (de la Milan), driblinguri in stil Messi (de fapt e exact invers, Leo dribleaza in stil Maradona) si suturi proprii in care lovea in cap mingea, intr-un mod greu replicabil. Stilul italienesc de marcaj il scoate din zona actiunilor cu rezolvare decisiva, si il muta (in urma adaptarii jocului echipei la el) intr-o pozitie relativ retrasa, unde intercala des cu intermediarii care veneau la inlocuire (gen Lampard astazi, pe spatii libere). Maradona nu mai era copilul rasfatat, ci adevaratul lider al echipei, care intelegea nevoile de grup si se subordona (atat cat ii permitea personalitatea), la ele. Din acel moment, Maradona a devenit fiul si parintele orasului, pe care-l iubea si de care era iubit. Din acel moment, in care a pulsat doar pentru echipa, Maradona a devenit un zeu la Napoli.

Sezonul 1987-1988, Napoli termina pe locul 2 (42 de puncte), in urma Milanului (45 de puncte, la primul titlu cu Berlusconi) si in urma Romei (38 de puncte).

In sezonul 1988-1989, termina din nou pe locul 2, cu 47 de puncte (in urma lui Inter, cu 58 de puncte), dar Napoli castiga primul trofeu European important din istorie: Cupa UEFA.
In sferturi, Napoli intalnea Juventus (care trecuse cu 5-1 la general de Otelul Galati, dupa ce Profir – in tur – aduserse otelarilor cea mai rasunatoare victorie din istorie, sub comanda lui Dinu). In mansa tur, torinezii au invins cu 2-0 (marcatori Bruno si Corradini), iar in returul disputat pe teren propriu, condusi de un public ca un vulcan, Maradona (min 10) si Carnavele (min 45) au dus meciul in prelungiri, unde Renica (min 120) a trimis-o pe Napoli in semifinale. Acolo a intalnit pe Bayern Munchen in prima mansa, disputata pe San Paolo. Careca si Carnevale au asigurat diferenta de 2 goluri, care s-a dovedit suficienta pentru calificarea in finala, returul incheinndu-se 2-2 (Wolfharh si Reuter, respectiv Careca de doua ori).
Finala disputata impotriva surprizei competitiei, nemtii de la Stuttgart, s-a disputata in doua manse. In turul disputat pe stadionul San Paulo (81,093 spectatori), la 3 mai 1989, Napoli a intors avantajul de un gol al nemtilor (Gaudino, min. 17), prin Maradona (68) si Careca (87). In returul disputat pe 17 mai, Napoli deschide scorul prin Alemao (min 19), nemtii egaleaza prin Klinsman (min 27), dupa care Napoli trece iar in avantaj prin Cirro Ferrara (min 39) si careca (min 62). Golurile nemtilor din min 67 (autogol De Napoli) si 90 (Schmaller) nu mai contau. Napoli castiga primul trofeu european din istorie.

Sezonul 1989-1990 inseamna al doilea titlu de campioana, care – obtinut in fata Milanului Maxim ce spulbera Europa (ca sa nu spunem altfel) – insemna definitivarea statutului de echipa uriasa (pentru Italia) si echipa notabila pentru mapanond, pentru Napoli. Cu 51 de puncte o depaseste pe Milan (care avea 49), iar Maradona termina cu 16 goluri, in spatele lui Van basten (19) si Robby Baggio (17), dar este deasupra tuturor. Giuliani, Ferrara, Francini, Crippa, Baroni, Renica, Fusi, De Napoli, Careca, Maradona, Carnevale, Zola, Mauro, Corradini, Alemao, Bigliardi, Neri, Di Fusco, Bucciarelli, Tarantino, condusi, din acel sezon, de Albertino BIGON, este lotul care a realizat performanta.

Consumul de droguri (obicei invatat la Barcelona si accentuat de conditiile de mediu de la Napoli) l-au coborat fizic pe acest jucator, dar probabil ca l-au urcat si mai mult in ochii multora, din punctul de vedere al fascinatiei minunii. Iubirea nebuna a fanilor, care-l opreau pe strada sa-i pupe picioarele si a femeilor care se aruncau in bratele lui, legaturile cu mafia, si stilul de viata pe care l-a imbratisat din instinct, l-au dus pe Maradona sa fie suspendat timp de 15 luni, in `90, pentru testare pozitiva cu cocaina. Caderea sa a insemnat si revenirea lui Napoli la statutul sau istoric natural, din care singur Maradona a ridicat-o: echipa de mijlocul clasamentului, cu pozitii superioare in anii mai buni si clasari inferioare in anii mai slabi.

Sezonul 90-91 este terminat pe locul 7, apoi, urmatorul, pe locul 7 (sub comanda lui Ranieri, cu Galli, Ferrara, Francini, Crippa, Corradini, Blanc, Pusceddu, De Agostini, Careca, Zola, Padovano, Alemao, De Napoli, Mauro, Silenzi, Filardi, Tarantino, Sansonetti, dar fara Maradona, dat afara, la Sevilla), apoi locul 11, locul 6 in 93-94, sub comanda lui Lippi, locul 7 in sezonul 94-95, sub comanda lui Boskov, locul 10 in 1996, locul 12 in 1997, si – logic – locul 18 si retrogradarea in sezonul 1997-1998 (cu un lot deloc rau: Taglialatela, Facci, Conte, Ayala, Baldini, Sergio, Turrini, Longo, Rossitto, Protti, Bellucci, Goretti, Altomare, Crasson, Scarlato, Panarelli, Asanovic, Stojak, Allegri, Calderon, Di Fusco, Esposito, Giannini, Zamboni, Bruno, Pedros, Prunier, Cimadomo, Sbrizzo, Coppola, Stendardo).

In sezonul 1998-1999 de Serie B se chinuie si termina pe locul 9, iar anul urmator promoveaza de pe locul 2. Sub comanda lui Zeman (demis inainte de final) nu reusesc sa se mentina si retrogradeaza din primul sezon. Problemele economice cauzate de o politica managerial-financiara dezastruoasa incep sa se simta. In sezonul 2001-2002 ocupa locul in Serie B. In sezonul 2002-2003 ocupa locul 16 in Serie B, iar in sezonul 2003-2004 ocupa locul 16 si retrogradeaza (din punct de vedere strict legal, sunt retrogradati, din cauza declararii falimentului, dar ei retrogradasera si sportiv) in Serie C, punctul cel mai de jos din istoria Clubului.

Sezonul 2004-2005 arata de ce asemanarile aparente ale zonei Napoli cu unele zone de la noi (luate in deradere de niste idioti) sunt doar aparente. Stadionul a primit 65. 000 de spectatori la multe meciuri de Serie C, si nu scadea niciodata, ca audienta sub 25.000-30.000 de spectatori. Pentru ca napoletanii aveau credinta ca exista speranta si ca atata timp cat nu vor uita cine sunt, vor trece – fara compromisuri care sa-i ingroape cu adevarat – peste o perioada care nu face decat sa-i innobileze. Fanii lui Napoli nu s-au aruncat in bratele primului investitor venit (si veneau multi), doar pentru motiv ca „banii face performanta” si astazi primesc rasplata demnitatii si onoarei lor de „hoti, curvari, nespalati, jegosi”, in comparatie cu Semper Svperiorii care sunt sunt cei mai viteji si cei mai drepti. Iti vine sa vomiti...
Sezonul 2005-2006 aduce promovarea in Serie B, iar sezonul 2006-2007 aduce promovarea in Serie A. Locurile 8 (2008) si 12(2009) aduc Napoli („o echipa care seamana cu Rapidul”, dupa mintea loazelor superioare care se dau stelisti, dar sustin cai verzi pe pereti, pe care-i confunda cu fanteziile lor ude) in postura de a juca cu fantoma unei echipe pe care a avut norocul sa nu o intalneasca in perioada `85-`90, caci meciul asta ar fi avut o alta semnificatie (decat inmormantarea cu chiuituri) si Steaua (prin diferenta de clasa pe care ar fi aratat-o fata de echipa lui Maradona) ar mai fi avut un galon in plus, la constiinta europeana.

O echipa onesta, decenta, egala cu ea insasi, fara pretentii absurde si fara abuzuri de niciun fel, si-a innobilat cei 100 de ani de istorie (construiti cu pasiune si modestie) prin perioada Maradona, cea care defineste clubul Napoli. Maradona reprezinta pentru Napoli mai mult decat reprezinta si va reprezenta vreodata orice alt jucator poentru orice alta echipa. Caci ne putem inchipui Realul fara Di Stefano, caci erau Puskas si altii, ne putem inchipui Bayenul fara Bechkenbauer, caci erau Rummenige si altii, ne putem inchipui Ajaxul fara Cruyff, caci erau atatia altii, ne putem inchipui Realul fara Raul, Juventusul fara Platini, Del Piero si Zidane, OM fara Deschamps si Bravo, Milan fara Van Basten, caci erau si altii, Roma fara Totti, Fiorentina fara Baggio sau Batistuta, Craiova fara Balaci sau Steaua fara Tudorel Stoica, dar nu ne putem imagina ca existand la acest nivel al constiintei fotbalului mondial Napoli fara Maradona.

Tin minte o scena din 1999, cand Maradona ii facea un lobby furibund lui Martin Palermo, pentru a fi transferat la Napoli. Timp de o luna, Mardona aparea pe toate televiziunile si urla – incercand sa incite publicul spre a-l sustine – oportunitatea aducerii lui El loco Palermo. Dupa refuzarea, in mai multe randuri, a propunerii sale, Maradona a rabufnit: „Nimeni nu ma baga in seama. Eu le spun sa-l ia pe palermo si ei il aduc pe Edmundo, care schimba cinci echipe intr-un singur an. Sunt idioti, si ei, si suporterii”

De atunci (ca si pana atunci), numeroase au fost randurile in care Maradona s-a autopropus la Napoli, pentru diverse functii, de la antrenor, la director, la presedinte si patron sau ambasador de imagine. In afara de blande cuvinte de apreciere pentru ce a facut, nu a primit si nu o sa primeasca niciodata altceva!

Suporterii il aduleaza pentru ce a fost – si a fost mai mult decat o sa fie oricine, oricand si oriunde pentru o echipa – ii pupa in continuare picioarele daca-l vad, si s-ar arunca in foc pentru el, dar nu o sa-l sustina niciodata la a fi altceva decat ce este – un simbol – si la a da altceva decat poate da – imaginea sa de simbol.

Maradona nu a avut nicio sansa(daramite mai multe), si nici nu o sa aiba cat va trai, la echipa pe care EL a creat-o la nivelul la care este azi (cum nu a mai facut nimeni niciodata cu nicio echipa), nu a adus nicio umilinta lui Napoli, nu si-a sapat un centimetru din soclul pe care-l are, si nici nu o va face niciodata. Nu pentru ca ar avea ceva in capatana aia. Pentru ca civilizatia si demnitatea napoletanilor (astia care „seamna cu Rapidul”) ii impiedica sa fie atat de tampiti, incat sa-si dea in cap de doua ori prin aceiasi decizie: de a cobori zeul din locul unde trebuie zeii sa stea, pentru a-l expune tuturor imperfectiunilor (si sunt unele uriase la zei, chiar daca doar soptite, deocamdata) si de a-i distruge toata aura ce genera inspiratie si reper pentru milioane, si de a distruge prezentul prin incredintarea sa in mainile unei fantome, care vrea sa fie, dar nu este, caci numai zeii sunt, dar zeii nu sunt jos, caci zeii sunt sus, deci ei nu sunt zei, caci sunt niste fantome.

Napoli va impiedica sa se intample asta in veci. Nu va permite niciodata sa-si distruga/ sa-i fie distrus simbolul. Niciodata Maradona nu va mai avea vre-o legatura fizica cu Napoli. Prin faptul ca e Zeu, nu mai are voie.

Faptul ca azi, intalnim Napoli lui Maradona fara Maradona, si faptul ca acum 10 ani am fi intalnit Napoli lui Maradona fara Maradona si faptul ca acum trei ani am fi intalnit Napoli lui Mardona fara Maradona si faptul ca peste zece ani vom intalni Napoli lui Maradona fara Maradona, ar trebuie sa spuna multe.

Faptul ca Napoli lui Maradona este, a fost si va fi, fara Maradona, si ca Maradona este, a fost si va fi mai mult decat venerat de toti aceia care impun aceasta stare de existenta morala, ar trebui sa spuna tot.

In continuare, la fiecare recitire, Marmeladov, personajul lui Dostoievski din „Crima si pedeapsa", incepe in forta discutia cu Raskolnikov: „Saracia nu este un viciu, acesta este un adevar (...) Dar mizeria, stimate domn, este un viciu. In saracie mai pastram inca nobletea sentimentelor innascute. In mizerie, insa, nu le mai pastreaza nimeni si niciodata."

Gandalf