29-09-10

Napoli: locul unde zeul e Maradona(partea 1)

Napoli

Precursoarea istorica a SSC Napoli (Societa Sportiva Calcio Napoli) a luat fiinta la sfarsitul anului 1904, inceputul anului 1905, in urma intalnirilor repetate avute in casa englezului William Poths si a napoletanului Ernesto Bruschini. Inginerul Amedeo Salsi a fost primul presedinte al nou-infiintatei formatiuni sportive, care-i avea in conducere pe Poths, Bayon si doi fotbalisti amatori, Conforti si Catterina, reprezentate de atunci inainte de culorile bleu-azzur.

Angajat al celebrei companii navale Cunard Shipping Line, William Poths – mutat la Napoli din 1903 – a fost fermentul care a coagulat energiile locale, dirijandu-le conform obiceiurilor britanice, intre care pasiunea nebuna pentru fotbal, sport care se disputa in Anglia inca din 1847 si care castiga foarte rapid popularitate in Europa. La Napoli, la acel moment, existau alte cateva echipe, create pe premisele intereselor institutionale, sau de grupuri cu afinitati comune: aristrocatii de la echipa Open Air, fondata de catre Marquis Ruffo cu Fratii Costa, Verusio, D’Andria, fratii Panaria, Helios – fondata de Matteo Giovinetti (in culori alb-negru), Audance – fondata de Gustavo Romano, cu fratii De Giuli sau Pepèn Cangiullo (un portar celebru pentru tehnica incantatoare de plonjon), in alb-verde.

Totul a pornit cu un meci international (primul), impotriva echipajului navei englezesti Arabik. In anul 1913, Napoli castiga primul turneu regional, in compania unor echipe precum Internazionale (nu Milano), care castigase cu un an inainte si avea sa castige si urmatorii doi ani primul loc, in formula Cavalli, Del Pezzo, Garozzo, Paduli I, Hansen, Grieco, Argento, Paduli III, Toerstenson, Dodero si Imerigo.
La sfarsitul Primului Razboi Mondial, Napoli (datorita ambitiei si pasiunii nebune a managerului Garozzo, sau a fratilor Bruschinni), incepea sa se dezvolte in cea mai reprezentativa echipa a orasului, meciul contra uriasului Juventus, castigat cu 3-1, in formula Scandone, Garozzo, Pepe, Reiclin, Giordano, Tizzano, Laterza, Casabona, Dodero, Maisto si Sacchi, aratand valenta spre care tindea clubul.

In anul 1921, Napoli fuzioneaza cu echipa Internazionali intr-o noua formatiune, care se va numi Internaples si din care va evolua Associazione Calcio Napoli, adica Napoli de astazi.

Associazione Calcio Napoli este fondata oficial la data 1 august 1926 (in conditiile in care mai existau in Napoli, Audace, Open Air si Juventus del Vasto). Propietarul restaurantului D’Angelo (celebru in epoca) a oferit cadrul in care s-a semnat actul constitutiv al noului club, consfiintind trecerea de la echivalentul de azi al unei societati cu raspundere limitata la o Societate pe Actiuni. Giorgio Ascarelli (un tanar om de afaceri napoletan, evreu de origine) a fost primul presedinte al clubului. Au urmat Giovanni Maresca di Serracapriola (un jucator urias al vechii formatiuni sportive), Gustavo Zingaro, si din nou Ascarelli (care a murit la varsta de 34 de ani, cu cateva saptamani inainte de finalul celui de-al patru-lea sezon de seria A), dupa care urmatt Maresca, si a urmat Eugenio Coppola.

Clubul isi castiga incetul cu incetul un statut solid de echipa de prima liga, impunandu-se tocmai prin faptul ca era recunoscuta ca atare in constiinta adversarilor si publicului, fara a genera performante deosebite (echipa de partea a doua a clasamentului), dar exhiband prin individualizarea caracterului sau in directa concordonta cu particularitatile de clima si relief care formeaza sufletul napoletanilor, o constiinta sportiva aparte.



Anii `20 au constituit inceputul. Spre exemplu, primul sezon (1926-1927) a fost terminat pe locul 10 din 10 participante, cu o linie de clasament dezastruoasa: au jucat 18 meciuri, au facut un egal, au pierdut 17 meciuri si n-au castigat niciunul! Au marcat 7 goluri si au primit 61! Veti vedea, insa, o evolutie pronuntata (si continua): In sezonul urmator (1927-1928), echipa termina pe locul 9 din 11 participante, pierzand 10 meciuri, dar castigand 5 si facand 5 egaluri, inscriind 23 si primind 54 de goluri. Urmatorul sezon confirma cresterea si o gaseste pe Napoli pe locul 8 din 16 echipe, cu 11 victorii, 7 egaluri si 12 infrangeri, cu 61 de goluri marcate si 63 primite. In fine, sub comanda lui Antonio KREUTZER (acelasi antrenor ca la primul sezon), dupa ce echipa schimbase de mai multe ori banca tehnica (Otto FISCHER / Giovanni TERRILE/ Rolf STEIGER/Anton MOLNAR), Napoli desavarseste progresul si incheie procesul de adaptare si integrare in Il Cacio, terminand pe locul 5 din 18, in sezonul 1929-1930, cu 14 victorii, 9 egaluri si 11 infrangeri, cu 61 de goluri marcate si 51 primite. Lotul Cavanna, Vincenzi, Innocenti, De Martino, Roggia, Zoccola, Buscaglia, Vojak, Sallustro I, Mihalic, Fenili, Perani, Ghisi I, Cassese, Ghisi II, Sallustro II, Marietti, Gariglio, Paganini, Pampaloni, Scacchetti era diferit de cel din primul an: Pelvi, Pirandello, Innocenti I, Kreuzer, Catapano, De Martino, Gariglio, Ghisi, Sallustro, Venturi, Sacchi, Silvestri, Latella, Favi, Valente, Bobbio, Bertolero, Gorini, Jaquinto, Marra, Minter si arata progresul logic si solid care facuse din Napoli echipa ce incepea constructia traditiei pe care o vedem astazi.

Anii `30 au insemnat pentru Napoli confirmarea unui statut de echipa importanta in Il Calcio, fara a depasi nivelul de echipa de mijlocul clasamentului, cu sporadice nazuinte spre titlu, nazuinte ce se frangeau (in cel mai bun caz) in locurile 5 (`30), 4 (`33) si 3 (`34). Achille Lauro, un sudist si unul dintre cei mai importanti oameni de afaceri ai Italiei a preluat pachetul majoritar de actiuni in 1936, dar implicarea sa nu a fost la nivelul potentialului financiar, clubul nefacand saltul catre statutul de echipa mare. Gaetano Del Pezzo di Caianello, un profesor de geometrie plana, fost capitan si animator al fostei Internazionali a devenit presedinte, pana in momentul retrogradarii, din 1941, cand Napoli implinea 14 sezoane de Il Calcio.

Incepand cu anul 1930, locul 6 din 10, locul 9 din 18, 3 din 18 (in `33, cu William GARBUTT antrenor si Avanna, Vincenzi, Innocenti, Colombari, Buscaglia, Boltri, Benatti, Vojak, Sallustro, Gravisi, Ferraris II, Ranelli, Marietti, Bedendo, Castello, Giraud, Maffioli, Sallustro II, ca jucatori), iar locul 3 din 18 (in 1934), 7 din 16, 8 din 16, 13 din 16, 10 din 16, 7 din 16 (`39), si locul 14 16 echipe, din sezonul 1939-1940, anunta caderea ce avea sa vina. Locul 7 din sezonul 1940-1941 era ultima rabufnire inaintea retrogradarii care a venit ca urmare a ocuparii locului 14 din 16 echipe, sub conducerea fostului mare jucator Antonio VOJAK, cu acelasi lot (in mare) care termina cu un sezon inainte pe locul 7: Sentimenti II, Berra, Cassano, Milano, Pretto, Gramaglia, Busani, Febbro, Barrera, Cadregari, Menti, Verrina, Blason, Venditto, Di Costanzo, Paoletti, Solbiati, Dugini, Pastore, Tricoli.

In 1946 Napoli revine in Serie A, dar rezista doar un sezon, revenind apoi, in 1949, unde va ramane pentru 11 sezoane neintrerupte, dupa care urmeaza inca o retrogradare si o revenirea facilitata de argentinianul Bruno Pesaola, care va fi liderul echipei ce va castiga Cupa Italiei in 1961-1962. Perioada `50-`60 este una care va reconfirma, dupa Razboi, statutul lui Napoli in Il Calcio. Locurile bune (6, 6, 4, 5, 6, 14, 11, 4, 7, 13) intr-un campionat cu 18 echipe (intre 1952-1960) si cu 20 de echipe (intre 1950-1952), ii cimentau pozitia. Antrenorii Eraldo MONZEGLIO (intre `50-`55) si Amadeo AMADEI (`55-`59) au gestionat un grup de jucatori cu relativ putine mutatii, pe intreg deceniul: Casari, Delfrati, Soldani, Todeschini, Remondini, Gramaglia, Krieziu, Formentin, Amadei, Bacchetti, Masoni, Astorri, Granata, Di Costanzo, Dagianti, Vultaggio, Tiriticco, Suprina, Gaggiotti, Morselli la inceputul si mijlocul sau, si Bugatti, Comaschi, Greco, Beltrandi, Costantini, Posio, Vitali A., Di Giacomo, Vinicio, Del Vecchio, Pesaola, Bertucco, Morin, Gasparini, Novelli, Brugola, Betello, Del Bene, Franchini, Fontanesi, Mistone, spre sfarsitul anilor `50. Napoli era, deja, o echipa notabila din Il Calcio.

Anii `60 sunt in aceiasi nota. Sezonul `60-`61 este dezastruos, se termina pe locul 17 si se retrogradeaza. Anul de Serie B aduce promovarea de pe locul 2, dar imediat anul urmator se retrogradeaza din nou, de pe locul 16. Sezonul 63-64 se termina pe locul 8 in Serie B, dar se reformeaza un lot tanar, care va promova anul urmator si se va mentine in Serie A, ba mai mult, va ocupa locul 3 in sezonul 65-66 (17 victorii, 11 egaluri, 6 infrangeri, cu 44 de goluri marcate si 27 primite, sub comanda antrenorului Bruno PESAOLA, cu lotul Bandoni, Ronzon, Nardin, Girardo, Stenti, Panzanato, Canè, Juliano, Altafini, Sivori, Bean, Emoli, Montefusco, Gatti, Postiglione, Adorni, Bolzoni, Tacchi) si locul 4 sezonul 66-67, maximul fiind locul 2 in sezonul 1967-1968, cu lotul Zoff, Nardin, Pogliana, Stenti, Panzanato, Girardo, Orlando, Juliano, Altafini, Sivori, Barison, Canè, Montefusco, Bianchi, Zurlini, Bosdaves, Miceli), dupa care vor urma locurile 7 si 6.
Anii `60 au adus pentru Napoli – prin rezultatele pe podium si in apropierea podiumului – un salt de o categorie in statutul echipelor italienesti.

Anii `70 confirma acest statut nou-capatat si il intaresc. Corrado Ferlaino a fost ales presedinte la 18 ianuarie 1969, la 37 de ani, dupa moartea prematura a lui Antonio Concione. Avea sa conduca Napoli intre1969 si 1971 si, apoi, intre 1972 si 1983. Sezonul 70-71 este terminat pe podium (locul 3), urmatorul pe locul 8, apoi locul 9, dupa care urmeaza o revenire cu lupta pentru Scudetto, campionatul 73-74 fiind terminat pe locul 3 (12 victorii, 12 egaluri, 6 infrangeri, 35 de goluri marcate si 28 primite) si castigundu-se a doua COPPA ITALIA din istorie , dupa care, sezonul 1974-975 o aduce pe Napoli aproape de titlu, sub conducerea lui Luis VINICIO (cu lotul Carmignani, Bruscolotti, La Palma, Orlandini, Burgnich, Esposito S., Massa, Juliano, Clerici, Rampanti, Braglia, Pogliana, Landini, Canè, Albano, Ferradini, Punziano, Vendrame, Favaro), terminand campionatul in postura de vice-campioana nationala. Locurile 5, 7, 6, 6, 11, incheiau un deceniu bun pentru Napoli, care ii intarea pozitia de competitoare marcanta a competitiei.

Anii `80 reprezinta delimitarea istorica (inainte si dupa) pe care o face orice napoletan. Reprezentati, in a doua lor jumatate de maximul istoric al clubului, sunt perioada in care Napoli a depasit granitele Italiei, intr-o anvergura pe care o pastreaza si azi prin cei care au pulsat pentru ea. Pana in sezonul 84-85, cand avea sa se produca mutatia, deceniul incepea in nota stiuta, cu un loc 3 in sezonul 80-81 (antrenor Rino MARCHESI, cu lotul Castellini, Bruscolotti, Marangon, Guidetti, Krol, Ferrario, Damiani, Vinazzani, Musella, Nicolini, Pellegrini, Cascione, Speggiorin, Marino R., Capone, Celestini, Palo, Fiore), urmat de un loc 4 in sezonul 81-82, un loc 9 in sezonul 82-83 si un loc 11 in sezonul 83-84 (sub comanda lui Piero SANTIN, inlocuit cu Rino MARCHESI, cu lotul Castellini, Bruscolotti, Frappampina, Krol, Ferrario, Dal Fiume, Celestini, Casale, De Rosa, Dirceu, Pellegrini, Caffarelli, Palanca, Boldini, Carannante, Masi, Di Fusco, Della Pietra, Muro), cu o linie de clasament cu 7 victorii, 12 egaluri si 11 infrangeri, cu 26 de goluri marcate si 38 primite, intr-un campionat ajuns la 16 echipe.

Dupa un mandat de un an, ca presedinte, al lui Marino Brancaccio, CORRADO FERLAINOavea sa fie reales presedinte si sa conduca Napoli timp de 10 ani, pana in 1993, spre cea mai glorioasa epoca din istoria sa.

(...va urma)

Gandalf