10-09-10

Obositorul clan al Lucestilor

Mircea Lucescu n-a făcut, ca jucător, nici un meci memorabil la naţională. Ca antrenor al ei, se pot menţiona câteva(victoriile cu Italia şi Suedia din preliminarii, contrabalansate cu una dintre cele mai ruşinoase înfrângeri, acasă cu Irlanda de Nord 0-1, egalată ca proporţii doar de acel 0-5 cu Serbia în deplasare a lui fecioru-su). Ca fotbalist, s-a remarcat la Dinamo, dar acolo nu se ştia când meciul era pe bune, când blat. Pentru mine(spun cu ură şi părtinire), deşi a făcut parte dintr-o generaţie de valori, printre ele l-aş considera mai degrabă nesemnificativ. Dacă nu-l ducea Hagi de la Brescia la Galatasaray, Mircea ar fi rămas acolo unde ar fi meritat din punct de vedere al caracterului infect: un antrenoraş de serie B italiană, la timona „naşului” Corioni. Puştiul Răzvan, ca jucător zero, ca antrenor tot pe acolo(mai mult gurist şi analist al fenomenului, decât tehnician). Ca un tată grijuliu, Lucescu senior, care, începând cu Galata şi terminând cu Şahtior, şi-a câştigat galoane de antrenor de talie internaţională, putea să-i aranjeze un post de coach pe la Zaporoje şi astfel scăpa naţia de doi inşi obositori, aroganţi şi penibili.

Am afirmat-o de zeci de ori, după criteriul trofeelor câştigate(ca număr şi valoare) ierarhia antrenorilor români este următoarea:
1. Emeric Ienei Cupa Campionilor Europeni cu Steaua 1986 şi o calificare la un turneu final cu naţionala.
2. Anghel Iordănescu antrenor secund la trofeul din 1986 şi principal la Supercupa Europei 1987, finalist la CCE Barcelona 1989, şi Cupa Intercontinetală 1986, plus 3 calificări la turneele finale cu naţionala.
3. Ştefan Kovacs 2 Cupe CCE 1972 şi 1973, o Cupă Intercontinentală 1972 şi o Supercupă a Europei 1972.
4. Mircea Lucescu Cupa UEFA 2008/09 cu Şahtior, 1 Supercupa Europei cu Galatasaray(2000) şi o Cupă anglo-italiană cu Brescia(1984) plus o calificare la un turneu final cu naţionala.

Ienei şi Iordănescu primesc un bonus, fiindcă au obţinut aceste incredibile succese
cu o echipă românească, fără uriaşele influxuri de capital ale lui Ajax şi Şahtior. Absolut toate aceste triumfurile sunt de excepţie, dar pentru cel ce vrea o ierarhie, ăsta-i clasamentul corect. S-ar putea ca trofeele obţinute de Lucescu, fiind de dată recentă, să aibă un impact mai mare la contemporani(cine poate pretinde lui Şumudică, la o adică, să aibă memorie fotbalistică şi să nu-l considere pe Il Luce cel mai mare antrenor român?). După criteriul strict al trofeelor, clasamentu e altul: 1 Stefan Kovacs(are tripleta cupelor râvnite de cluburile europene). 2. Ienei 3. Iordănescu(trebuie să admiţi că un argint european la CCE e mult peste Cupa UEFA) 4. Lucescu. Ultimul loc va fi păstrat până când Il Luce va obţine o UEFA Champions League sau va fi finalist la o asemenea competiţie, dar, în condiţiile noului format, comentariul meu este asemănător cu cel al galeriei steliste faţă de flegmaticii(la propriu) chibiţi rapidişti, care înainte de a importa modelul dinamovist, nu băteau de zece ani în Ghencea: Ni-cio-da- tă! Iar când Puiu Iordănescu îi replică sec, revoltat de tupeul hatmanului din Doneţk „Deocamdată, scorul dintre mine şi Lucescu, la calificările în turneeele finale ale naţionale, este 3-1!”, are impresia că salba cu cocoşei de aur i-a fost înlocută cu una din stăncuţe de cositor.

Acest individ care se bagă inoportun în seamă şi e umflat de o presă cumpărată prin „ospitalitate excesivă”(citat din Pinalti pentru mânărie), când ajungea la Bosfor sau la Doneţk, va muri de inimă rea(şi pitpalacul i-a dat avertismente serioase) din cauza palmaresului superior al Stelei faţă de Dinamo şi a cotării superioare a antrenorilor stelişti Ienei şi Iordănescu(ba la un colţ, stă şi Piţurcă) faţă de bulibaşa câinilor(prin evidenţa faptelor şi trofeelor, nu printr-un amestec parşiv între succese şi fabulaţii, competenţă şi gargară greţoasă). Visele sale fantezist neghioabe(Iordănescu ar fi luat naţionala gata făcută de el – Dumnezeule, la vreo 5 ani distanţă, când de fapt echipa a fost preluată de la Emeric Ienei, via catastrofalul Cornel Dinu, care aproape compromisese participarea la World Cup 1994, cu al său Kosice; Steaua ar fi câştigat trofeul suprem, datorită faptului că el nu-i lua pe stelişti la naţională – n-o făcuse, datorită unei uri viscerale cortuare, mergând pe nucleul Craiova Maxima/Corvinul umflat, cu doar o singură calificare la vârf din 3 sau 4 posibile; el, de fapt, antrena acea Stea cosmică, prin Loţi, cel convocat la lot – făceţi-vă o cruce mare, că dracul e bătrân!; Steaua i-ar fi furat titlurile lui Dinamo, pe mandatul său, fiind protejata Ceauşeştilor – e drept din cauza Stelei alienatul allenatoore are un singur titlu cu Dinamo, şi acela obţinut prin frauda rejucării meciului cu Farul, dar eliminările premature din cupele europene i-au dat răspunsul, basta cu alegaţiile; arbitrii ar fi tras cu Steaua – şi cine o spune? Postelnicul lui Postelnicu, cel mai mare blatist antedecembrist, cu metodele securităţii mutilatoare de destine, căreia i se făcea, umil, preş la picioare, şi din când în când, îl ruga respectuos şi pe Nicu Ceauşescu să-l socotească drept cârpă de şters pe jos, ce dizident exemplar!) întrec în ridicol fantasmagoriile lui Gigi, venind de la un om care nu-i prost, dar e de o ticăloşie incomensurabilă.

Cât despre aschimodia de Răzvan, n-ai prea multe de spus: e un microbist foarte pasionat şi nu depăşeşte stadiul de absolvent al şcolii populare de artă întru fotbal. Acest pişpirică(să nu înţeleagă că trebuie să facă pipi mic pe rapidistul Rică!), suspect de a fi un „educat”, a fost singurul antrenor din prima ligă, care a strigat împreună cu galeria „M... Steaua!(credeam că-i unicul specimen dintre cei cu ceva notorietate, dar la acel meci de binefacere, un play-bou, Mitoşeru, care a îndoliat o familie, ucigându-le fata într-un accident auto, din aceiaşi inconştienţă, pe care acum şi-o exhibă public, l-a frustrat pe Răzvănel de unicitate, vomitând aceiaşi porcărie ţigănească).

Pe scurt, Lucescu senior e pe ultimul loc în careul de aşi al antrenorilor iluştri români; Lucescu junior e pe ultimul loc în galeria tuturor tehnicienilor români, împărţindu-l cu Titi Teaşcă(Dumnezeu să-i ierte toate năzbâtiile!). Dar măcar piticul de la Giurgiu avea un umor nebun....

Constantin Ardeleanu