15-12-09

Public de inchiriat

Şefii Stelei încep să priceapă că fani înseamnă bani

“Cei care iubesc Steaua o să se întoarcă la stadion!”, declara Stoichiţă, pe valul victoriei de la Timişoara. Au trecut de atunci cîteva săptămîni şi scaunele din Ghencea încă nu şi-au pierdut încrederea.

La meciul cu Internaţional, au venit în jur de 1.500 de spectatori. Nu s-a mai creat nici surogatul de atmosferă de pînă acum. Au venit mai puţini, dar mai nervoşi! Unul dintre ei l-a înjurat insistent pe antrenorul Stelei, care a comentat faza cu detaşare de clinician: “Probabil e o supapă de refulare a acestui om!”. Dacă aşa se refulează fanii supăraţi, mai bine să nu ne gîndim cum e cînd defulează, cînd izbucnesc, adică!

Pentru că motive apar pe zi ce trece. Înaintea meciului, conducătorilor clubului le-a venit o idee năstruşnică pentru vremuri de criză: au anulat intrarea gratuită pentru pensionari, elevi şi studenţi. Demonstraţia de forţă n-a rezistat decît două etape, suficient pentru a produce oarecare pagubă la buget. Şefii Stelei au vrut să arate că pot umple tribunele şi fără să rezolve problemele cu galeria. Au reuşit să arate, de fapt, că nu-şi mai permit să ignore încasările de pe bilete şi abonamente.

Slabe şanse totuşi să-şi recupereze pierderile punîndu-i la plată pe şcolari şi pensionari! Prima şi singura consecinţă a noului pragmatism contabil din Ghencea a fost un stadion 90 la sută gol. În ritmul ăsta năvalnic, vor trebui să apeleze la firme de închiriat figuranţi, ca oligarhii din filmul “Concertul”. Să plătească ei spectatori ca să facă valuri, nu invers.

Desigur, asta în cazul în care cei care iubesc Steaua nu se vor întoarce la stadion la primăvară, ca păsările călătoare sau bancurile de sturioni. Scaunele din Ghencea nu şi-au pierdut încrederea. Pot aştepta mult şi bine. E singurul lucru de care sînt în stare, de altfel. În rest, nu pot născoci metode de adus lumea la meci, nu pot detensiona relaţiile dintre echipă şi fani. Nu pot nici măcar să mărească pensiile, bursele şi alocaţiile.

Şefii clubului, în schimb, sînt în stare de mai mult. Mai mult decît să plimbe jucătorii la teatru, ca să vadă şi ei cum mai arată o sală plină. Să vadă scaune ocupate cu spectatori care nu manifestă o atracţie irepresibilă faţă de mamele actorilor şi regizorului. Ar fi păcat ca şefii şi jucătorii Stelei să nu testeze şi alte metode de a se familiariza cu ideea de public. Nu de alta, dar mersul ăsta la teatru riscă să devină, vorba lui Stoichiţă, “supapa lor de refulare”.

Maria Andries