Se intampla, cred, in 1991. Primul meu derby. Sunt greu de exprimat in cuvinte senzatiile. Stiam rivalitatea, o traiam zi de zi, dar nu o simtisem cum pluteste in aer.
Erau atunci niste vremuri, la scurt timp dupa revolutie, cand lumea nu prea mai venea pe la stadion. Galeria Stelei, condusa de Marin si pozitionata la peluza II (cunoscuta acum ca Sud), numara la meciurile obisnuite de campionat circa 300 de oameni. Ei bine, in acea zi (stadionul Steaua nu avea nocturna), peluza era aproape plina.
Mult mai multa culoare, mult mai multe steaguri, mult mai multa exuberanta, era altceva. Fumigene din acelea militare, confeti si role (pe atunci erau permise, printre multe alte lucruri intre timp interzise), totul era pregatit. Cand meciul a inceput, s-a declansat si nebunia in peluza.
Poate nu era atat de spectaculos ca in vremurile de glorie 95-00, poate nu erau coregrafiile spectaculoase de acum, dar era ceva ce nu mai vazusem si mi se parea fabulos. Atunci am reazlizat si ce inseamna "meciul galeriilor". Steaua - Dinamo este mai mult decat ce se vede in teren, suporterii au "meciul" lor, si nu ma refer aici neaparat la violenta ci la duelul de la distanta al cantecelor, scandarilor, steagurilor etc. Si atunci, ca si in multe alte dati, cei ce se vor intitula mai tarziu caini, de fapt spurcati actualmente spartani vulcanizati, au parasit stadionul prin minutul 80, recunoscandu-si astfel infrangerea si in "meciul nostru".
Un derby are ceva ce nu poti explica cuiva ce nu-l traieste pe pielea lui. Cum poti sa explici senzatia de "derby" unui suporter al unei echipe fara o rivala "de moarte"? Cum poti sa-i explici descarcarea de adrenalina pe care o simti, furia, dorinta de victorie cu orice pret, senzatia ca nu exista a doua sansa, cum poti explica de ce poate nici cum te cheama nu mai stii daca esti intrebat in mijlocul unui derby?
Revenind in 91, am castigat, cu golul lui Dan Petrescu, imediat dupa pauza, cand incepuse sa ploua. Stiti senzatia, nu e nevoie sa v-o explic, iti vine sa sari in teren si sa-i multumesti celui ce a onorat blazonul echipei tale in fata rivalei. Te imbratisezi cu oameni pe care nu-i cunosti si nu-i vei cunoaste, ridici apoi privirea catre suporterii adversi, tristi si tacuti, este seara noastra, voi nu contati.
Despre infrangeri nu vreau sa vorbesc, au fost si vor mai fi, sunt dureroase, cele mai dureroase, sunt momentele cand te intrebi de ce totul isi continua cursul normal, de ce toti continua sa mearga la scoala, serviciu etc, cand pentru tine viata pare sa se fi sfarsit cand arbitrul a fluierat finalul.
Au mai ramas 3 zile pana la un nou derby. Il astept la fel cum il astepta copilul de 13 ani din 92, imi masor si imi raportez totul la ziua de Sambata. 3 zile in care probabil voi observa toate lucrurile minore pentru ca apoi sa le transform in superstitii, 3 zile pe care fiecare dintre noi le traim doar cu gandul la meci, la victorie pe toate planurile.
Multe voci spun ca jucatorii de azi ai Stelei nu lupta pentru culori ci pentru bani, nu stiu ce e acela un derby. Posibil, dar asta nu ne impiedica sa le
transmitem:
Traim pentru meciul asta, invingeti pentru noi!
George
