În orice sport, concluziile de la finalul sezonului sunt întotdeauna cele corecte, iar cele din timpul perioadei competiționale sunt deseori greșite. Acest lucru se datoreazã faptului cã tehnicienii au posibilitatea sã îndrepte greșelile fãcute, iar corecturile pot salva un sezon care pãrea pierdut.
În aceste trei luni ale sezonului 2008/2009, se pot trasa mai multe linii generale referitoare la jocul Stelei:
În poartã, Zapata a fost titularul de drept, acesta achitându-se perfect de sarcini. Cu excepția gafelor din primele douã etape, care ne-au costat cel puțin un punct, la Vaslui. Trebuie spus și cã paradele sale ne-au adus rezultate favorabile în aproape toate celelalte meciuri.
Ceea ce aduce discuția la oscilantul joc al liniei noastre defensive, Goian și Ghionea evoluând excelent doar în cupele europene. Excepția a fost meciul de la Istanbul, unde golurile lui Nonda s-au marcat pe grave greșeli de marcaj. Consider cã reușita lui Bayern din Ghencea a fost cauzatã de marcajul slab al lui Semedo, lusitanul fiind "omul lui Van Buyten" dacã s-ar fi respectat poziția lor în teren. În cazul în care Lãcãtuș a dorit sã se apere în zonã la fazele fixe, întreaga echipã ar trebui socoti vinovatã. Totuși, trebuie spus cã apãrarea noastrã nu mai este la fel de sigurã ca în urmã cu douã sau trei sezoane: Steaua face prea des greșeli de marcaj și suntem prea des depãșiți inclusiv de adversari modești, exemplele fiind numeroasele ocazii ale adversarilor din meciurile cu FC Vaslui, Gaz Metan și Farul sau faza golului cu CS Otopeni.
Un punct slab îl reprezintã și linia medianã: acest sistem, 4-2-3-1, pare nepotrivit pentru jucãtorii pe care îi avem la dispoziție. Spania s-a impus la Euro în aceastã așezare pentru cã mijlocașii lui Aragones erau capabili și sã deposedeze și sã paseze. La superlativ. Astfel cã ibericii puteau crea o presiune imensã asupra unui adversar incapabil sã paseze și sã se demarce repede.
Din pãcate, mijlocașii noștri sunt mai mult accidentați, astfel cã lipsește exact ceea ce este nevoie pentru o linie medianã decentã: coeziunea dintre jucãtori. Cum Lovin este singura constantã, nu e de mirare cã ne doare mijlocul atât de rãu. Din pãcate, una din soluțiile neluate în seamã de stafful nostru tehnic este aglomerarea acestei zone a terenului în fața echipelor preocupate și de altceva decât de crearea tranșeelor în fața propriului careu. Mai toate echipele decente reușesc sã iasã de sub presiunea noastrã cu o singurã rețetã: în fața lui Lovin opun trei sau mai mulți mijlocași, iar Steaua este pusã în situația de a duce jocul pe benzile laterale.
Aici, aportul jucãtorilor mai mult decât modest: Ogãraru, Petre Marin, Semedo, Toja, Nicolițã, Szekely sau Semedo oferã foarte, foarte puține centrãri de calitate în timpul meciurilor. Acesta este un alt aspect din cauza cãruia Steaua este lipsitã de eficiențã în fața echipelor pentru antifotbalul reprezintã chintesența acestui joc. Fazele fixe nu mai reprezintã unul din punctele noastre forte atât din cauza lipsei pasatorilor, cât și din cauza faptului cã jucãtorii noștri se demarcã cu ușurința unui luptãtor de sumo.
Nu e de mirare astfel cã atacanți precum Arthuro sau Kapetanos sunt obligați sã vinã în apropierea mijlocului terenului pentru a-și procura mingi sau de a face culoare pentru alți jucãtori de pe alte posturi. Faptul cã Pantelis dã dovadã de o determinare și de o risipã de efort imensã, în ultimele meciuri, nu este normal decât pe jumãtate. Strãdaniile sale ar trebui sã aibã loc în ultmii 25 de metri, baloanele utile trebuind aduse de mijlocași, fie ei centrali sau laterali.
Totuși, la Steaua lipsește de exagerat de mult timp un golgheter în adevãratul sens al cuvântului, iar șuturile bune de la distanțã sunt o raritate.
Un alt lucru pe care nu îl înțeleg este motivul pentru care folosim atât de puțini jucãtori noi în meciurile consecutive. Când au fost aduși fotbaliști precum Rada, Tiago, Abel Moreno sau pãstrați în lot jucãtori precum Baciu, Neaga sau Ochiroșii, s-a afirmat cã aceștia vor fi folosiți în dese rânduri, pentru a evita accidentãrile sau oboseala "titularilor de drept". ªi?
Comparativ cu ultimele douã sau trei sezoane, Lãcãtuș a adus, fãrã discuții, o vitezã în plus a jocului. Încã din pregãtiri, antrenorul nostru a cerut un joc din maximum douã atingeri pe faza de atac. Nu întâmplãtor Dayro Moreno era cel mai certat jucãtor. Tocmai de aceea rãmâne o enigmã pentru mine cum Steaua nu reușește sã creeze constant faze rapide de atac nici mãcar în același joc. Un la fel de mare mister îl reprezintã și calitatea scãzutã a paselor noastre decisive, în ciuda faptului cã Lãcãtuș zbiarã la toți jucãtorii care rateazã astfel de execuții pe ultimii 25 de metri. Trag concluzia cã așa ceva se face, sau ar trebui sã se facã și la antrenamente. ªi atunci?...
Determinarea este un alt aspect important adus de Lãcãtuș la Steaua. Jocuri precum cel din Ghencea cu Galatasaray sau cu Fiorentina din deplasare nu cred cã erau posibile în urmã cu un an sau doi. Atitudinea lui Lovin este un exemplu concludent de jucãtor salvat de la plictisealã de Lãcã. În aceste condiții, nu pot pricepe cum de sunt pãstrați pe teren jucãtori precum Stancu sau Arthuro, pentru care noțiunea de "demarcare" este un neologism fotbalistic insuficient însușit.
Consider cã aceastã echipã are mult potențial dar și mai mult de muncã. Steaua a arãtat foarte bine pe teren în meciurile în care jucãtorii noștri au avut atitudine. Aceastã trãsãturã a eclipsat toate lipsurile enumerate mai sus: echipa a dat senzația cã a alergat de douã ori mai mult, pasele nereușite au fost compensate de dorința de a recupera cât mai rapid balonul, iar atacurile noastre ne dãdeau senzația cã bãieții noștri vor sã ducã jocul dincolo de peluza din spatele porții adverse.
Nu știu dacã ne lipsește valoarea, atitudinea sau dorința. ªtiu însã cã toate acestea sunt posibile cu aceastã echipã. În caz de eșec, toți vor fi vinovați.
Lari
