Fotbalul este singurul sport în care poți sã joci mai prost decât adversarul și sã câștigi. În sporturile individuale, valoarea și forma de moment a combatanților este evidentã. Iar în sporturi precum rugby, hockey, handbal sau baschet (pentru a oferi doar câteva exemple), nu te poți apãra bine, ataca prost, iar rezultatul final sã-ți fie, într-un fel sau altul, favorabil, oricât de mult noroc ai avea. La fotbal poți ieși în evidențã printr-o defensivã bunã și, cu doar un dram de șansã, poți emite pretenții la un scor bun.
În compania Fiorentinei, Steaua a ieșit în evidențã, în primul rând, prin betonul cu care Lãcãtuș a armat defensiva. Apoi, ne-am remarcat și prin acțiuni decente de contraatac. Cum trebuia ca și jucãtorii din ofensivã sã rãmânã cumva în istoria meciului, Semedo&comp. au ratat cât, sperãm, pentru celelalte meciuri rãmase de disputat în Ligã.
Astfel, deși Fiorentina a atacat mai mult, italienii fiind mult mai preocupați de ofensivã, Steaua a fost echipa care a lãsat impresia cã merita sã câștige. Poate cã de aceea este fotbalul iubit: echipele inferioare valoric (luați post pe post, elevii lui Prandelli le dau clasã, în proporție mare, ucenicilor lui Lãcã) pot încurca bine de tot "buturuga mai mare": echipa din Templu a avut de partea sa ocaziile mai clare iar organizarea jocului nostru a pãrut mai bunã decât cea a gazdelor, în propria noastrã jumãtate de teren. Cu alte cuvinte, Steaua și-a onorat condiția de outsider: și-a calculat bine șansele, neasumându-și riscuri mari, punctul obținut pe "Artemio Franchi" pãrând un rezultat important ținând cont de palmaresul florentinilor pe teren propriu.
Tocmai asta ne doare pe mulți dintre noi: faptul cã nu încercãm sã ne depãșim condiția chiar cu riscul unui eșec iminent. Tânjim dupã morțile superbe care anunțã învieri grandioase. Ne este dor, multora dintre noi, sã clãtinãm titanii fotbalului european, sau mãcar pe rudele mai îndepãrtate ale acestora. Ne topim de patima de a susține o echipã în plinã ascensiune spre Olimpul fotbalului european.
Pe de altã parte, mulți dintre noi sunt de pãrere cã este imposibil sã-i clatini pe titani, atâta vreme cât fundația acestora este în continuu întreținutã cu fotbaliști și tehnicieni de calitatea I. Steaua nu poate spera decât la rezultate vremelnice în cazul în care managementul nu-și va schimba optica în ceea ce privește relația antrenor-patron, patron-fotbal, patron-suporteri, patron-restul lumii. Atâta vreme cât cel mai înalt oficial al nostru vorbește atât de deșãnțat (din toate punctele de vedere!) de victorii contra unor cluburi pentru care Optimile Ligii reprezintã doar o jumãtate din obiectivul european, ar fi o dovadã de masochism sã-i mai asculți, mãcar, opiniile.
Astfel, cu toate cã și în aceste condiții sperãm la mai mult - cât de mult ne arde amintirea Stelei-Sevilliene! - ne bucurãm, așa cum știm și putem, de fiecare meci din cupele europene în care Steaua depãșește, fie și cu un milimetru, condiția fotbalului autohton. Doar noi am arãtat mai bine la Florența decât Mutu,Chivu&comp. la Euro, cu Italia, nu? Cã atât existã în România fotbalisticã: Steaua și Naționala!
Nici Lãcãtuș nu scapã de malaxorul suporterilor. Chiar dacã actualul sistem tactic ne face sã ne cam doarã mijlocul și, uneori, și spatele, ofensiva noastrã este într-o crizã prelungitã. Nu marcãm mai mult de douã goluri decât contra echipelor care joacã la off-side la 30 de metri de propria poartã, doar Szekely, dintre jucãtorii de pe benzile laterale, pare capabil sã ajute echipa cu centrãri de calitate iar mai toate echipele cu ceva anvergurã reușesc, fãrã prea mari probleme, sã ne aneantizeze linia medianã.
Nu ar trebui totuși sã uitãm cã treaba unui antrenor este sã-și ducã elevii la 25-30 de metri de poartã. De acolo, valoarea individualã este determinantã: creativitate, pase decisive, driblinguri decisive în fața ultimului adversar, șuturi de la distanțã, centrãri bune de pe benzile laterale, eficiențã la finalizare.Marius Lãcãtuș, pe lângã problemele de joc din linia medianã, trebuie sã lucreze peste program cu jucãtorii responsabili cu ofensiva. Altfel, degeaba e grasã vaca dacã nu dã lapte!
Cele douã meciuri de Liga Campionilor ne-au arãtat o Steaua nu neapãrat mai valoroasã decât echipa care a jucat în aceastã competiție în anii 2006 și 2007, dar cu siguranțã mai determinatã, atitudinea jucãtorilor noștri fiind mult schimbatã în bine.
Ne rãmâne totuși regretul, udat de lacrimile suspinelor dupã fenomenala echipã de la jumãtatea anilor '80, cã nu mai reușim rezultate constant bune decât cu șansã, decât datoritã defensivei. În orice alt sport, aceastã tacticã nu ne-ar da nicio speranțã de mai bine.
Dar fotbalul este un sport aparte, așa cum sperãm ca și Steaua sã redevinã echipa distinctivã a fotbalului românesc: aceea pentru care defensiva este doar un preambul pentru spectacol! ªtie Lãcãtuș de care Stea ne e atât de dor...
Lari
vad ca noi canci ... respectam adversarii ... 
