Imi pare rau de ce am scris despre Daniel Niculae dupa meciul pierdut in fata Lituaniei. Stiu, nu am exagerat cu nimic, am exprimat doar ce am vazut in acea seara. Totusi, daca as fi cunoscut si motivele pentru care Daniel nu a fost in apele lui, va jur ca m-as fi abtinut. As fi aruncat toata vina in spatele selectionerului, un individ platit sa cunoasca starea de spirit a fiecarui jucator in parte si problemele pe care este nevoit sa le infrunte.
In sport, la fel ca si in profesarea unei meserii, iminenta pierderii unei fiinte iubite sau pierderea efectiva te arunca un timp in pragul disperarii. E o traire cumplita, frica sau durere dupa caz, ce altereaza ratiunea si rascoleste sufletul.
In aceste conditii, pentru unele persoane este greu sa gaseasca energie si putere pentru a se concentra asupra unei mingi de fotbal. Pentru ca, sa fim sinceri, ce reprezinta miza unui meci in comparatie cu imensitatea durerii provocate de fiinta care ti-a dat viata? Cu siguranta, un selectioner al unei echipe nationale ar trebui sa cunoasca aceste aspecte si sa actioneze in consecinta. Pentru ca, in aceste conditii, am jucat in zece oameni inca din startul partidei.
In clipa in care vom intelege ca nu doar infrangerea cu orice pret a adversarilor sau umilirea acestora reprezinta filosofii ale sportului, cand vom putea sa apreciem valoarea competitorilor si sa respectam suferintele prin care trec, vom putea evolua cu adevarat ajungand la nivelul lumilor din frontul de Vest.
Dumnezeu sa-ti ierte tatal Daniele si sa-ti ocroteasca familia.
