Globalizarea asta atât de promițãtoare doctrinar, dar teribil de aiuritã practic(s-a ajuns pânã acolo încât a-ți manifesta mândria de a fi român sã fie considerat un anacronism, în vreme ce un "God save the Queen", cu mâna dreaptã dusã reflex la inimã, sã te copleșeascã de admirație tâmpã fațã de alte civilizații) a ridicat rangul de mercenar în fotbal la cote nebãnuit de înalte. Ce mai înseamnã astãzi sã fii stelist, când pierderea identitãții pare o chestiune de bonton ? ªi totuși pentru un copil care a jucat sub tricoul Stelei, fie cã a urcat mai sus pe filiera promovãrii, fie cã a fost "smuls" din brațele pasiunii de "maidan" de cãtre tot mai puternicul computer, din cromatica lumii vor fi mai reliefate pentru restul vieții roșul și albastrul.
Dragostea de Steaua a ajuns sã se transmitã genetic, iar intransingențele dintre echipe diferite sunt mai intolerante decât cele dintre ortodocși și greco-catolici. Bunicul stelist cu nepoțelul așijderea a ajuns o pozã de tandrețe absolutã. Apartenența de cartierul Ghencea sau cât mai în apropierea lui geograficã pare primul criteriu minimal al suporterului stelist. Performanțele(unele incredibile ca momentele Sevilla și Barcelona) au fost cele care au perpetuat și amplificat magnetismul "stelar". Stilul de joc a devenit o marcã înregistratã, de aceea steliștii cu vechime simt o suferințã aproape fizicã, atunci când maniera vitezistã de altãdatã a fost treptat înlocuitã de lipsa de idei a catenaccio-ului tacticizat pânã la șah. ªi peste toate acestea, credința cã de o parte din Dumnezeire trebuie sã ne bucurãm în viața terestrã.
Probabil cã veritabilul spirit al Stelei, la nivel celular, îl poate simți doar cel ce evolueazã pe teren în numele ei. E înduioșãtor sã-i auzi pe veterani crezând cu aceiași tãrie în echipa lor de suflet, chiar dacã nepãsarea clubului mamã fațã de ei, din cauza presiunii momentului, e ilustrator cinicã. În epoca exploziei informaționale, tãierea punților cu trecutul prin indiferentism, echivaleazã cu acoperirea unui tablou scump cu un calendar utilitar, cocoșat de cifre. Azi când bãiatul meu mai mare, om la casa lui, cu copii, mã întreabã "Tatã, ce se întâmplã cu Steluța noastrã ?", de parcã ar fi într-o situație delicatã careva din familie, gestul lui nu numai cã mã înduioșeazã, dar îmi accentueazã sentimentul apartenenței la o grupare. Dupã cum m-a cutremurat cererea unui suporter pãtimaș stelist, înainte de marea trecere, "Ozonel", ca veșnicia sã-i fi apãratã, ca de o mantã inexpugnabilã, de steagul roșu albastru. ªi te perplexeazã tandrețea cu care ungurul Boloni, atât de exigent și critic cu nãravurile poporului român, declarã, atipic: "în sufletul meu sunt stelist".
Au n-a îndurat Regele umilințe incredibile și nu-și calcã pe orgoliul sãu de "fiarã rãnitã" Lãcãtuș din dragoste imensã de Steaua, în perimetrul sacru al Ghencei, unde doar aici verbul "a fi" își capãtã toate sensurile ? Cei care, într-un fel au fost duplicitari(Lițã Dumitru, Florin Marin, Marcel Pușcaș), n-o sã-i auzi vreodatã pomenind elogios despre Steaua. Obiectul unei inginerii financiare pãunesciene, rudimentarul Tricã(cel ce se autodeclarã cheaun) are numai vorbe de ocarã și înjurãturi. Stelea se revendicã dinamovist, dar niciodatã n-a alergat ca un fotbalist împlinit ca atunci când purta un steag uriaș roșu albastru în turul de onoare al Ghencei. Întorcându-se pentru câteva zile de vacanțã , Paraschiv și Ogãraru au ținut sã se antreneze pe gazonul de acasã. Iar dragul de George, victima la naționalã a unui stelist ciufut, face o declarație grațioasã ca un poem: "Am fost sã-i vãd pe bãieți și sã fac un pic de mișcare la salã. Întotdeauna revenirile în Ghencea sunt frumoase, pentru cã Steaua înseamnã acasã".
Steaua, mereu acasa noastrã ! ªi, dornici de a ne dovedi dragostea pentru echipa de suflet, n-ar fi mai nimerit sã dorim a fi, prin universalizare, nu globalizare, nu "cu Steaua pânã la moarte!", ci "cu Steaua pânã pe Marte!"
Constantin Ardeleanu
