În cele din urmã, Dicã își vede visul împlinit: va juca într-un campionat puternic (al Italiei), chiar dacã la o echipã modestã (Catania) și va câștiga mai mult (dar nu cu mult mai mult!). Lasã în urma lui un palmares de invidiat (2 titluri, 2 participãri în Champions League cu 4 goluri marcate, 1 semifinalã de Cupa UEFA, 3 primãveri europene), dar și câteva controverse în rândul suporterilor Stelei.
De la bun început, nu mã tem sã afirm cã Dicã este cel mai important jucãtor al Stelei din ultimii 4 ani de zile (indiscutabil) și probabil cel mai mare talent care a pãșit în Ghencea de la Adrian Ilie încoace. Cifrele dar și execuțiile sale îmi susțin din plin aceastã pãrere, pe care orice suporter al Stelei cred cã ar trebui s-o admitã.
Dicã a arãtat în multe momente execuții cu adevãrat uluitoare, rafinate, purtând semnãtura unui mare fotbalist, produs al unei mari școli de fotbal (cea de la Pitești, în spețã). Din nou nu mã tem sã spun cã Dicã are cele mai rafinate și strãlucitoare momente din fotbalul românesc (alãturi de Zicu, chiar dacã la un alt nivel) de la retragerea lui Hagi încoace. Nici chiar Mutu, altfel un fotbalist mult mai complet, n-a reușit execuțiile lui Dicã, n-a avut ușurința acestuia de a finaliza cu o scãrițã sau printr-o boltã cu capul, așezatã parcã cu mâna lângã barã. Nu de puține ori, vorbind cu prieteni steliști, am spus cã dacã Dicã ar avea viteza (fizicã, dar și de execuție) a lui Mutu, ar fi unul din cei mai buni fotbaliști din lume. Probabil peste Mutu.
ªi ajungem la marele defect al lui Dicã: lentoarea. Pe cât de bine vede jocul și știe sã-l dezvolte, pe atât îl încetinește când preia și pierde 1-2-3 secunde ca sã paseze, secunde vitale în fotbalul de azi. Vitezã de execuție scãzutã, combinatã cu o vitezã propriu zisã scãzutã, Dicã nefiind în niciun caz jucãtorul care sã depãșeascã un adversar în vitezã (iar sprintul de la Kiev nu face decât sã întãreascã regula!). Un dribling scurt urmat de un șut plasat în vinclu - asta da!, însã nu o depãșire în vitezã.
Acest defect s-ar putea sã fie greu de surmontat într-un fotbal atât de necruțãtor cu "timpii morți" cum este cel italian. Personal, cred cã Dicã ar fi fost un jucãtor mare de tot în anii 70, însã acum..în Italia..
Relația lui Dicã cu suporterii a debutat nefericit, cu un incident într-un meci cu FC Brașov (pe Lia Manoliu - fostul), în care Dicã a comis un gest nepermis și a scuipat niște suporteri. Sigur, fusese huiduit înainte, el ca și ceilalți, poate nejustificat, însã în nicio condiție nu poți comite un asemenea gest. Tocmai de aceea, în paralel cu evoluția lui din ce în ce mai bunã, cu golurile sale decisive, Dicã nu s-a putut bucura de dragostea publicului din Ghencea pe cât ar fi meritat prin ceea ce fãcea pe terenul de fotbal. A trecut mai bine de un an și a trebuit sã vinã acel drum lung de tot în Cupa UEFA, urmat de calificarea în Ligã și deja clasicul "Du-te Dicã, du-teeee....!" pentru ca steliștii sã-l primeascã din nou cu brațele deschise și sã i se scandeze iarãși numele de cãtre întregul stadion.
Deși nu lasã impresia, Dicã este un jucãtor cu personalitate și extrem de orgolios. Lentoarea lui fizicã (lãsând o senzație de mișcãri dezordonate și câteodatã împleticite) te împinge sã-ți închipui contrariul, însã Dicã a dat mai mereu dovadã de mândrie, având poziții riscante, atât fațã de suporteri, cât și fațã de patron (fapt rarisim în Ghencea). În ciuda acestui orgoliu (sau poate din cauza lui), pe Dicã l-a trãdat o anumitã labilitate psihicã în momentele grele. Dincolo de disperarea din semifinala cu Boro (care este totuși elocventã!), reacțiile din "meciurile" sale cu suporterii denotã exact aceastã neputințã de a-și controla reacțiile. Nu contest cã uneori a avut și dreptate: am fost martor al multor momente în care lui Dicã (și datoritã acelui stil câteodatã bolovãnos de joc) i s-au reproșat pe nedrept anumite lucruri, de multe ori prin vorbe pe care un golgeter al Stelei nu le-ar merita. ªi nu sunt în niciun caz de pãrere cã orice-ar fi suporterii au dreptate! Însã, pe de altã parte, un jucãtor puternic strânge din dinți, lasã sã treacã momentul și vine cu o declarație împãciuitoare (chiar și un clișeu de genul "îi înțeleg pe suporteri, e normal sã fie supãrați, sper ca prin evoluțiile mele....."), mai târziu, la rece - nu sare sã-i scuipe sau sã intre într-un "ba pe-a mã-tii" extrem de pãgubos. Tactul, asta i-a lipsit lui Dicã (spre deosebire de Rãdoi, de exemplu - poate de-aia Mirel va rãmâne mereu în mintea noastrã ca și Cãpitanul acestei generații, în ciuda destulelor "banderole" ale lui Dicã) și asta face ca pentru suporterii implicați plecarea lui sã nu trezeascã regretele scontate.
Pe de altã parte, s-o spunem drept: Dicã se blazase în Ghencea, iar trecerea lui într-un alt mediu, fãrã un patron schimbãtor și irațional, dar și fãrã o relație atât de "încãrcatã" cu suporterii, îi era absolut necesarã. Lui, personal. ªi Stelei, dacã ne gândim cã totuși Dicã din 2008 nu se comparã cu acela din 2005 (când ne aducea titlul, bãtea Dinamo, dar și Valencia) și cert nu cu cel strãlucitor din 2006 (gol cu Lens, cu Middlesborough, hattrick la Vaslui, dublã la Kiev, gol la Lyon). Dicã 2008 este doar versiunea obositã a unui jucãtor care se identificã cu succesul relativ al Stelei din ultimii 5 ani de zile.
La o judecatã detașatã și mai ales generoasã, cum se cade la despãrțiri, se cuvine totuși sã-i mulțumim lui Dicã pentru acești patru ani petrecuți în Ghencea și sã-i dorim un parcurs chiar mai bun la noua sa echipã! Realizãrile sale justificã cu prisosințã acest ultim gest de curtoazie.
Rãmas bun, Dicã! Mulțumim și mult succes mai departe!
Ovidiu
