După meciul de aseară sunt trist. Nicidecum dezamăgit, doar trist.

Nu am cum sa fiu dezamagit pentru ca, desi in ultima saptamana in capul meu s-au petrecut nenumarate scenarii victorioase, derulate cu repeziciune si intensitate, se auzea totusi aceasta soapta. Soapta ratiunii: “sunt mult mai buni, mai profesionisti, mai pregatiti din toate punctele de vedere! doar o minune ne poate face sa ne calificam!”. Aceeasi ratiune care imi soptea la meciurile cu Valencia, cu Ajax, la meciul Romaniei cu Anglia din 2000 … si careia ii raspundeam trufas, dupa izbanda: “uite vezi, minunile sunt posibile!”. Aceeasi ratiune in fata careia a trebuit insa sa ma recunosc infrant de multe alte ori, poate chiar de prea multe ori… La atatea alte partide unde am sperat in zadar. Nu este fascinant cum savuram pana la limita paroxismului aceasta speranta, pentru ca mai apoi sa picam in abis, la limita depresiei, cand suntem readusi cu picioarele pe pamant? Si totusi, nu as vrea sa fie altfel. Nu m-as mai numi suporter daca ar fi altfel. Daca nu as spera, daca nu as visa ca Alibec ia mingea si inscrie de 3 ori iar Nita scoate tot ce se poate scoate… De aia nu sunt deazamagit. Sunt doar trist.

Sunt trist pentru ca ma uit in jur si vad ca oamenii nu inteleg fotbalul.

Responsabilii nostrii nu inteleg ca in zadar ingrasi porcul in ajun aducand 15 jucatori si cerandu-le sa rupa norii. Nu inteleg ca daca vrei sa formezi o echipa puternica, atunci pasul de timp minim pe care trebuie sa-l aloci este de un an de zile. Abia dupa un an tragi linie si iei decizii, ajustezi cursul corabiei si, daca situatia o impune, tai in carne vie acolo unde e nevoie. Jucatorii nu inteleg ca degeaba tragi tare cu 5 zile inainte de meci, te culci devreme, mananci bine si faci exercitii de forta mentala dupa masa de pranz, daca in ultimul an ai furat la turele de teren, ai jucat la misto, ai iesit la baut de mai multe ori decat te-ai culcat la ora stabilita…

Sunt trist pentru ca, din inaltul tribunelor, ma uit in jurul meu si-mi dau seama ca pentru multi, ceea ce se intampla pe gazon nu prea are mult sens, iar daca are, oricum e doar o joaca. “Arbitrul e cumparat”. “Astia au dat meciul”. “Mama ce viteaza are Enache” (?!). “Hai acasa ca-mi *** **** in ei.” (dupa ce ai dat bani pe bilet, ai mers 3 ore cu masina, ai stat o ora sa intri, ti-ai pus curul pe scaun si abia daca ai schitat un strigat de incurajare). Sigur, sunt oameni si oameni, nu pot fi toti asa cum imi doresc eu sau altcineva. Dar parca era o vreme cand era altfel. Cand, in momentul cand ajungeai in tribune, indiferent ca era in peluza sau la “cetateni”, simteai o energie colectiva care-ti lasa un gol in stomac. Auzeai o gloata nebuna cantand si sperand, suferind, injurand, incurajand… Sau ma insel eu? Ma rog, inteleg ca asa e fotbalul astazi, e doar o piesa ca oricare altele… vii, iei un popcorn, pleci acasa. Si asta ma intristeaza.

Dar cel mai mult ma intristeaza altceva, mult mai grav. Isprava de aseara este de fapt o imagine a societatii romanesti de astazi. A tarii noastre, Romania, in care totul se face pe genunchi, la repezeala, fara un plan, fara niste principii directoare. Dupa ureche. Pentru ca asa e in tara lui “lasa ca merge si asa”. Merge, dar merge doar o vreme, pana cand iti pica podeaua de sub picioare si trebuie sa o iei de la capat, daca nu cumva ai ajuns deja in lumea de dincolo. E tara in care cei mai multi se apuca de ceva cu inima indoita si, daca ajung sa termine ce-au inceput, o fac oricum prost, cu motivatia pe minus si cu gandul la orice altceva. Asta am vazut aseara: de la responsabilii cu firul ierbii, la baietii care alergau dupa minge, la aia care au venit sa-i vada din tribune si pana la aia care au venit sa le ia banii.

Ma intreb, oare, ne vom trezi vreodata? Ne vom apuca vreodata sa lucram la noi insine, la fondul problemei, sau vom continua sa aruncam cu scuze puerile, de genul “e vina lui X, nu a mea”, “asa a vrut Dumnezeu”, “asta este, ce sa facem” ?! Suntem la ani lumina de societatile din vest, la ani lumina de fotbalul din vest. Startul a fost pierdut. Probabil ca nu-i vom mai ajunge niciodata. Dar un lucru bun, asa, pentru sufletul nostru, pentru orgoliul nostru, chiar nu putem face?

Tot speram sa ajungem si noi tara unde “lucrul e bine facut”. Daca nu cascam ochii bine si nu ne privim in oglinda cu un veritabil si sincer spirit auto critic, nu vom ajunge nici macar la stadiul de tara “lucrului bine inceput”.

Steaua? Inca un an de sperante, probabil desarte: sa zobare Enache, sa zboare Larie si, dupa ce castigam la pas campionatul si avem echipa omogena, sa intram in grupele CL pe ruta campioanelor. Sau, asa cum imi sopteste ratiunea: sa-l dam afara pe Dica in Octombrie, sa mai schimbam doi antrenori pana in martie, sa iesim pe doi din cauza ratarilor si varicelor lui Florinel, iar apoi sa vindem 15 si sa cumparam alti 15 ca, vorba aia, “asta-i pohta ce-am pohtit”…

Alopa

Nota Redacției: Colegul nostru de forum și suferință roș-albastră, Alpopa, este membru AISS și membru al site-ului fcsteaua din 12 ianuarie 2006. Comentariul său la Cronica meciului are anvergura unui articol  scris bine, din suflet de stelist și din rațiunea omului cu capul pe umeri. De aceea l-am postat ca articol pe prima pagină și îl mai așteptăm cu alte contribuții.

Precizări legate de site-ul fcsteaua.ro (click link)