Comunism şi sport

Să ne oprim puţin asupra unor lucruri de care suporterii unor echipe fac mare caz când se chinuie să explice de ce favoriţii lor nu prea au avut succese: comunism, clone, asuprire, rezistenţă etc.

Cei mai înfocaţi contestatari ai performanţelor Stelei sunt rapidiştii. De remarcat că lungul şir de umilinţe la care i-au supus izbânzile (mai ales pe plan internaţional) ale echipei noastre i-a făcut să uite aproape de celălalt „dujman”, echipa Internelor…

Ceea ce mă deranjează cel mai mult la atacurile (aceleaşi mereu…) împotriva Stelei este referirea la comunism. De parcă steliştii (şi, mai rar pomeniţi, dinamoviştii) ar fi fost singurii comunişti, în luptă cu reprezentanţii capitalismului şi democraţiei, în frunte cu cea mai frumoasă şi cea mai iubita echipă… De aici şi zbaterile neîncetate de a scoate din pălărie tot felul de legende care şi-ar dori să facă din vişiniul afumat măcar roz, dacă nu se poate alb spumă.

Generaţia de azi, care are acces la orice sursă de informare, care îşi poate rosti fără teamă crezul, care e liberă, nu ştie ce au însemnat cei peste 40 de ani de comunism. Sportul nu era decât o componentă a propagandei de partid, la care participau toţi sportivii, fără excepţie. Iar faptul că Rapid a fost prima echipa care a făcut propagandă noii orânduiri mi se pare mai grav decât acceptarea silită a situaţiei acelor vremuri.

De fapt, din văicărelile şi autovictimizările atât de prezente în Grant sau prin alte părţi nu răzbate decât regretul că profitoarele cele mari n-au fost taman echipele „curate”. Pentru că aranjamente au făcut toţi, sfori au tras toţi. Generaţiile de analfabeţi care au terminat facultăţi dând cu piciorul în minge ce sunt? Eroi ai rezistenţei anticomuniste? Sportivii angajaţi pe posturi plătite gras, dar nevăzându-şi locul de muncă decât în ziua încasării salariului, ce erau? Victime ale comuniştilor de la Dinamo şi Steaua?

Marian Bondrea, o vreme antrenor la privilegiata echipă sătească FC Olt, o spune simplu: “… eram mai privilegiaţi, puteam cumpăra orice, eram şi ajutaţi în acest sens. Dar la fel se petrecea la toate cluburile, fotbalul era o prioritate în acele vremuri.”

S-o luăm, aşadar, pe cât se poate, în ordine.

 1. PERFORMANŢE ŞI PSEUDO-PERFORMANŢE

Otrava fără leac pe care o sorb anti-steliştii de peste 20 de ani, de la irepetabila noapte de la Sevilla, îi face pe suporterii „echipei sărmane născute din fumul locomotivei” (după cum spunea Copos, cu un involuntar umor) să scoată de la naftalină singura lor performanţă – cel puţin aşa o socotesc ei: finala nedisputată a Cupei Europei Centrale – Mitropa. Pentru că, în folclorul giuleştean, „Rapid e prima participantă la o competiţie europeană, precursoarea Ligii Campionilor, pe când Steaua a câştigat cu noroc CCE, pentru că n-au participat echipele englezeşti şi pentru că proverbialul bulan al militarilor a făcut să întâlnească doar echipe de doi lei”. Aşa să fie?

Nici pe departe… Mai întâi, când vorbesc despre Mitropa, rapidiştii mistifică nonşalant realitatea. Pentru că acea cupă a fost, mai degrabă, o cupă regională (mijloacele de transport nu erau atât de rapide ca azi şi o cupă a campionilor europeni era o utopie…), reluând o mai veche idee a unui campionat al ţărilor componente ale Imperiului Austro-Ungar. Dacă, la primele ediţii, au participat echipe din Austria, Ungaria, Italia, Cehoslovacia, Iugoslavia şi România, ediţia începută în 1940 avea să fie una “de avarie”: fotbalul Europei Centrale se prăbuşise odată cu primele conflicte ce aveau să ducă la cel de-al doilea război mondial. Au participat doar opt echipe, câte trei din Ungaria şi Iugoslavia, şi două din România, printre care Rapid. Rapidul a eliminat-o pe Hungária Budapesta şi a obţinut trei egaluri cu Gradjanski Zagreb. S-a calificat în finală printr-o tragere la sorţi care stârneşte râsul: reprezentantul Rapidului a făcut doua bileţele, pe care a scris numele celor două echipe, le-a vârât într-o şapcă şi… tot el a tras la sorţi!!! Ca la alba-neagra, bineînţeles că a ieşit Rapidul. Finala cu Ferencváros nu s-a mai disputat, Ungaria invadase nordul Ardealului…

Se poate compara acest surogat de competiţie cu Cupa câştigată de Steaua după ce a eliminat campioanele Danemarcei, Ungariei, Finlandei (care eliminase campioanele URSS şi Iugoslaviei!), Belgiei şi Spaniei?

Se poate compara o performanţă şchioapă cu bucuria adusă în mai 1985 milioanelor de români înfometaţi, înfriguraţi şi ţinuţi în întuneric?

2. CLUBURI COMUNISTE?

Aceiaşi rapidişti se mândresc cu faptul că echipa lor are o vechime de 86 de ani, fiind creaţia unui grup de lucrători ai Atelierelor CFR etc., pe când Steaua este o creaţie comunistă, o clonă a echipei Armatei Rosii. Unii plusează cu terifianta imagine a  tancurilor sovietice zdrobind sub şenile Carmen-ul lui Mociorniţă, pentru a impune echipa Armatei direct în prima divizie…

Şi aici plăsmuitorii legendelor vişinii şi afumate o aduc din condei. Fanii legendei octogenare insistă pe înfiinţarea „de către o mână de entuziaşti„, uitând să amintească faptul că echipa şi-a început ascensiunea abia după preluarea de către sindicat, fără a avea cine ştie ce rezultate. După primul an în divizia naţională, au urmat 3 sezoane în care retrogradarea a fost aproape.

Adevăratul salt a fost făcut după intrarea echipei sub tutela Ministerului, când i s-a schimbat şi numele din CFR în Rapid. În transporturi au fost mereu bani, ministerul fiind unul dintre cele mai puternice. Aşa a fost posibilă aducerea unora dintre cei mai buni jucători din ţară, aşa a fost posibilă “mobilizarea pe loc”, în timp ce fotbaliştii altor echipe plecau să lupte pe frontul anti-sovietic…

Puşi pe demolat, aceiaşi veşnic cârtitori bat monedă pe faptul că nicăieri în prima divizie a fotbalului occidental nu au existat echipe de fotbal ale armatei sau internelor. De parcă feroviare ar fi existat … Desigur, multe din primele echipe de fotbal (vorbesc de sfârşitul sec.19…) au fost înfiinţate de feroviari (Manchester United, de exemplu), dar ulterior au dispărut sau au fost preluate de alte structuri. Nu şi în cazul ţărilor comuniste, unde ministerele susţineau fotbalul aşa-zis amator. Aşa cum Rapidul capitalist a fost preluat de ministerul comunist al transporturilor, care i-a schimbat numele din nou: CFR, apoi Locomotiva, precum surata ei de la Moscova. Şi, la ordinele noilor sponsori, fotbaliştii ceferişti (cel mai avansat detaşament revoluţionar al clasei muncitoare, nu?), nu s-au dat înapoi de la a face propagandă noilor şefi. Propagandă electorală blocului partidelor democratice. Adică PCR şi vasalii săi. Pe terenul de sport. Când nu existau „clonele”…

Da, dar au fost siliţi, sar fanii peluzei brichetare. Le stăteau ruşii cu pistolul la tâmplă. Desigur, numai lor, că doar ei au fost mereu singuri împotriva tuturor…

Primul nume al echipei Armate Române a fost, logic, AS Armata. Dar, pentru că totul trebuia să urmeze modelul sovietic, echipa s-a numit apoi Clubul Sportiv Central al Armatei = ŢSKA şi Casa Centrală a Armatei = ŢDSA. Pentru a-şi schimba numele în… renume: Steaua.

Moda denumirilor calchiate după cele sovietice a fost impusă şi celorlalte cluburi. Juventus a devenit Distribuţia şi… Partizanul, pentru a se muta bags and baggage la Ploieşti. Acuză cineva Petrolul de “uciderea unei echipe de tradiţie”? O vreme campionatul era plin de echipe cu acelaşi nume: Ştiinţa, Minerul, Metalul, Energia. Echipe în covârşitoare majoritate înfiinţate de comunişti. E cineva deranjat de asta? Nu. Pentru că aceste echipe n-au jucat rolul principal in piesa scrisă şi regizată de Partid…

Nu neg abuzurile care au existat, evident că echipele militare au fost avantajate, dar superioritatea lor nu s-a manifestat numai prin presiuni politice ci, mai ales, prin jocul din teren. Un venerabil rapidist, George Mihalache, recunoaşte cu un fair-play care a stârnit, bineînţeles,  valuri de insulte şi injurii din partea ţintaşilor cu flegme: „… au avut de suferit de pe urma Stelei şi a lui Dinamo?

– Nu, domnule, ăsta-i un mit. Rapid a luat campionatul în ’67, cînd au avut echipă, cînd au fost slabi, au retrogradat. Astea-s legende că Giuleştiul a fost retrogradat de comunişti! “

Dacă Steaua şi Dinamo nu ar fi avut palmaresul actual, nu s-ar mai agita atâta cei care nu încetează să vadă în ele decât „două clone ale unor echipe sovietice” – o sintagmă tembelă. După acest criteriu, clone au fost toate echipele, aşa cum clone au fost toate cele petrecute în perioada comunistă, organizată în toate domeniile după modelul sovietic…

Altfel, ar trebui negate TOATE performanţele sportivilor stelişti sau dinamovişti care au avut… ghinionul să apere culorile naţionale. Şi vom şterge din istorie numele Iolandei Balaş, ale lui Nasty şi Ţiri, al lui Patzaichin şi al Nadiei, al handbaliştilor, luptătorilor, boxerilor, halterofililor şi al atâtor campioni europeni, olimpici, mondiali…

Bine, dar pe cine punem în locul lor? Ei, desigur, pe Ţâră, Goanţă şi cu Gheară, cel mai bun atac din ţară…

3. De ce ajungea crema sportului românesc la Steaua sau Dinamo?

Un fost ofiţer KGB, fugit în Vest, a publicat o serie de cărţi sub pseudonimul Viktor Suvorov. Într-una din ele pomeneşte şi despre situaţia sportului în URSS, la fel ca în toate celelalte ţări comuniste:

„În Uniunea Sovietică sportul a fost naţionalizat. Asta înseamnă că el nu serveşte interesele individului, ci ale societăţii în întregul ei. Interesele individului şi ale societăţii sunt uneori extrem de diferite. Statul apără interesele societăţii împotriva individului, nu numai în sport, ci în toate celelalte sfere.

…În Uniunea Sovietică se încurajează orice sport care: demonstrează superioritatea sistemului sovietic, oferă omului obişnuit ceva care să le ia gândul de la grijile de fiecare zi,  ajută la întărirea statului, a armatei şi aparatului poliţienesc.

… Dacă un atlet arată că ar putea să alerge cu o zecime de secundă mai repede decât un american, sau poate să sară cu jumătate de centimetru mai sus decât rivalul de peste ocean, statul îi va crea condiţiile de care are nevoie.

… Gruparea cea mai plină de succese, cea mai bogată, cea mai mare din URSS în domeniul sportului este Clubul Sportiv Central al Armatei – ŢSKA . Cum reuşeşte clubul armatei să îi atragă pe sportivi. Mai întâi prin a le da un grad militar. Orice atlet care ajunge la ŢSKA primeşte gradul de sergent, sergent major, subofiţer sau ofiţer, în raport cu nivelul atins. Cu cât mai bune rezultatele, cu atât mai mare în grad. El e plătit suplimentar în diverse forme – „pentru supliment de hrană”, „pentru echipament sportiv”, „cheltuieli de deplasare”, „diurnă” etc.

Pentru că practică sportul său, ”amatorul” primeşte mult mai mult decât un doctor sau un inginer… Iar Armata Sovietică îl plăteşte, şi deloc puţin, pentru gradul său militar.

Când nu mai poate concura la nivel internaţional, el îşi păstrează rangul, postul şi solda. La alte cluburi ar termina-o cu totul.

* * *
… Uniunea Sovietică doreşte prestigiu internaţional sub forma medaliilor de aur la Olimpiade. Pentru a le obţine e nevoie de o organizare cu cea mai strictă disciplină şi cu reguli capabile să stoarcă ultimul pic de energie din atleţi, nedându-le răgaz să-şi tragă sufletul.”

Nicio diferenţă faţă de situaţia din sportul românesc. A fi sportiv la Steaua sau Dinamo nu era chiar simplu. Dacă, iniţial, Partidul se baza pe echipele muncitoreşti, curând statul poliţienesc avea să meargă pe ideea că echipele militare sunt mai sigure: jurământul militar era o garanţie că ideea de a părăsi binefacerile comunismului biruitor e una periculoasă pentru cel căruia i-ar fi venit… În plus, aşa cum o spune Belodedici, „Faţă de alte categorii sociale, nouă ni se acorda mai multă atenţie. Cine juca la Steaua, de exemplu, era angajat în armată, căpăta un grad, îşi asigura viitorul. De asemenea, ştia că primea o pensie bună la bătrâneţe, ceea ce era foarte important.”

Mă întrebam înainte de Revoluţie de ce nu se fac aranjamente ca FC Olt să ajungă să joace într-o cupă europeană. Tot Bondrea dezleagă misterul. FC Olt nu trăgea la cupele europene dintr-un motiv extrem de simplu: nu aveau voie să iasă „afară”. Păi, ce subiect gras ar fi fost fuga în Occident a unui jucător din satul conducătorului iubit…

4. ANTI-COMUNIŞTI SAU BENEFICIARI AI SISTEMULUI COMUNIST?

Desigur, au existat cazuri în care sportivi de valoare au refuzat haina militară. Nici avantajele oferite de mari întreprinderi sau centre studenţeşti, sau sprijinul organelor locale, nu erau de lepădat. Aşa a fost posibil ca UTA, Petrolul, Argeş sau Craiova să fi câştigat titluri pentru că într-o anumită perioadă sprijinul autorităţilor responsabile a fost mai substanţial. Lucru valabil şi în cazul perioadelor mai faste ale unor echipe ca ASA Tg.Mureş, Corvinul sau Poli Timişoara. De altfel, aşa este şi azi, când echipele care oferă condiţii mai bune atrag crema…

Fanii echipelor cu rare perioade mai răsărite nu prididesc în a se văieta cum au fost „furaţi” X sau Y de către Steaua şi Dinamo, dar li se pare normal ca propriile lor echipe să fi aplicat metode de racolare asemănătoare. Pentru că nici celelalte cluburi nu erau lipsite de „mijloace”. Nu. Într-un interviu radiofonic de acum câţiva ani, fostul mare jucător al anilor 60 Cornel Pavlovici a spus clar: „Cum să nu fie bani? Rapid plătea mai bine ca Steaua…” Echipele studenţeşti făceau ingineri, economişti şi profesori din nişte analfabeţi. Echipele „muncitoreşti” îi încadrau în posturi „grase” pe unii care nu dădeau în viaţa lor prin fabrică sau uzină…

Îmi vin în minte câteva exemple: cum a trimis partidul trioul braşovean Păltinişan-Anghel-Şerbănoiu să-şi… ridice nivelul cultural la Politehnica din Timişoara, secţia bătut băşica, sau cum, la presiunea organelor locale de partid, cu neprecupeţitul sprijin al bardului din Bârca, Rapidul a transferat jucători în plin campionat… Sau cum a ajuns Rică Răducanu… student! Sau cum a fost răpit (cu camionul!) Dobrin de reprezentanţii „studenţilor” craioveni. Sau lupta pentru Hagi între Sportul, Craiova sau Steaua.

Á propos de Hagi. Se mai vehiculează pe ici, pe colo, ideea că Hagi ar fi fost „furat” şi silit să joace la Steaua. Însuşi Hagi spune că a fost întotdeauna stelist şi visul său era să joace la Steaua. Dar, micul machedon din Constanţa s-a gândit în primul rând la cariera lui. A vrut să plece de la Constanţa – care nu-i oferea nimic – la Craiova. De ce oare? I se făcuse de praz şi de zaibăr? Nu, oltenii îi promiseseră marea cu sarea: condiţii, bani şi, mai ales, facultate făcută moca. Organele locale. Comuniste. Numai că Nicu ăl mic a fost mai tare şi l-a deturnat la Sportul. Nici nu cred că i-a fost greu. Aceleaşi avantaje, poate mai babane, ca să nu mai vorbim că Bucureştii rămân visul tuturor. Chiar şi al celor ce-l înjură. Probabil că, dacă Steaua n-ar fi câştigat CCE, Hagi rămânea student pe veci. Poate ajungea şi profesor doctor…

Din păcate, istoria imaculată cu care se împopoţonează fanii unor echipe necăjite nu există. Totul a fost mânjit în perioada comunista. Totul depindea de cât de interesată era o personalitate sau alta a vremii să se afirme şi prin sport…

Fără sistemul comunist, în care sportul era un punct important al propagandei, fotbalul nostru ar fi evoluat complet diferit. N-ar mai fi existat zecile de Ştiinţe, Mineri, Energii, Metaluri, perioadele de relativă strălucire a unor echipe astăzi muribunde. Ce au ajuns ele azi? Unde sunt fostele campioane UTA sau Petrolul? Echipele mastodonţilor industriei comuniste sunt pe butuci. Echipele „studenţeşti” la fel. Cine domină fotbalul de azi? Steaua lui Becali. Dinamo al lui Turcu si Borcea. Rapidul (încă al) lui Copos. Clujul lui Pászkány. Pseudo-Timişoara lui Iancu. Se ridică Vasluiul fostului arbitru devenit latifundiar, Porumboiu. Adică echipele sprijinite. Nu de putere, nu de ministere, ci de cei cu bani. Ca oriunde, unde echipele ajung puternice dacă finanţatorul e potent şi îşi permite să alcătuiască un mozaic din toate valorile existente. Şi nu numai din propria ţară, aşa cum a fost Magica Steaua, ci de peste tot din lume…

Sportul era la îndemâna oricui avea talent şi dorinţă. Finanţaţi de statul comunist, dispus să investească oricât în propagandă, profesioniştii perioadei comuniste, deghizaţi în amatori, nu câştigau cât azi (nici nu aveau pretenţiile de azi…), dar erau net favorizaţi faţă de majoritatea populaţiei. Şi numai în perioada mult hulită au fost posibile concentrări de forţe ca în cazul Universităţii Craiova, Dinamo şi Steaua, care au adunat ce era mai bun în ţară. Astăzi, cu toate investiţiile din perioada Giovanni sau cea prezentă, cu Turcu, Borcea & co., Dinamo nu reuşeşte să se impună în Europa. Pentru că tot ce e mai bun fuge repede afară…

Astăzi când nu oricine îşi poate permite să presteze sportul preferat, mai ales cele ce necesită investiţii mari în echipament sau alte dotări, unele sporturi cu care ne mândream cândva sunt doar umbra a ceea ce au fost cândva, neexistând finanţare corespunzătoare. Pentru că, exceptând fotbalul, greu poţi trece pe profit la alte sporturi. Din păcate, sportul a devenit o afacere ca oricare alta… 

Andrei Sava
(Articol scris pe blogul său în 2009)

 

Nota Redacției:

În comunism, sportivii erau favorizați de sistem

In comunism, unii dintre românii cei mai favorizaţi de soartă erau sportivii și reprezentanţii cluburilor sportive, care, la fiecare sosire in ţară din deplasările occidentale, aveau valizele pline cu blugi, ţigări, cafea, băuturi şi aparatură electrocasnică.

Obiectele aduse din străinătate erau comercializate imediat, de multe ori prin intermediari, pe străzile Capitalei. Bunăoară, strada Covaci, situată în centrul vechi al Bucureştiului, era considerată “zona 0” a bişniţei, urmată de străzile Sfântul Nicolae Tei, cunoscută drept “strada Kent”, şi Oteşani. Toată lumea ştia că o parte bună mărfii de contrabandă provenea de la sportivii care veneau din străinătate.

• „Eu am fost bogat şi pe timpul comuniştilor, nu numai pe timpul capitaliştilor”, se mândreşte actualul şef al LPF, Dumitru Dragomir, care a fost între 1987 şi decembrie 1989 preşedintele clubului departamental Victoria Bucureşti. “La sosirea în ţară, niciodată nu ni se făcea control vamal. Când ajungeam la aeroport, eram aşteptaţi de conducători din partea Ministerului de Interne şi nu ne mai verificau bagajele”, rememorează Dragomir. Acesta i-a lăudat pe jucătorii de la Victoria pentru faptul că ştiau să facă afaceri: “Am avut la Victoria nişte jucători-trăsnet. Erau sportivi excelenţi, dar şi foarte inteligenţi, gen Coraş, Culcsar ori Costel Solomon. Încă de pe atunci aveau bani, erau buni afacerişti”. Aşa de buni încât a rămas proverbială povestea din 1987, când aeronava care trebuia să se întoarcă din Cipru cu delegaţia “miliţienilor” nu s-a putut ridica de la sol din cauza greutăţii bagajelor, pline ochi cu blugi, cafea, ţigări, bijuterii, aparatură electronică şi electrocasnică. Pentru că, evident, nu s-a renunţat la bagaje, sportivii au revenit acasă cu un alt avion, solicitat in extremis de la Bucureşti de oficialii clubului Victoria.
• Ozon, graţiat de Gheorghiu-Dej. În 1958, la revenirea în ţară din Grecia, marele fotbalist Titus Ozon a fost prins cu nişte nasturi din fildeş asupra sa. Considerându- se că i-a adus în România în scopul comercializării, “Ulise” a fost exclus din viaţa sportivă. Pedeapsa i-a fost ridicată după o jumătate de an, după ce jucătorul a fost iertat chiar de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Acesta i-a impus însă să se transfere de la Progresul la Rapid, echipă simpatizată de Dej.

Cum sărbătoreau sportivii 23 August în comunism

Partidul Comunist s-a folosit de marii performeri pentru a arăta propagandistic faptul că în România se trăieşte sănătos. Din cauza asta sistemul mai închidea ochii…

Ziua de 23 august şi-a pierdut semnificaţia după 1990. În vremea comunismului era considerată foarte importantă pentru România şi era celebrată an de an cu mult fast. La această sărbătoare participau şi sportivii ţării. Ei trebuiau să facă parte din grupurile care se deplasau pentru a participa la festivitate. Însă participarea fiecăruia era diferită.

• Rică Răducanu : „Eram sportiv eminent şi mă puneau în primul rînd”
  „Făceam repetiţii cîteva zile. De dimineaţă ne luau de la Herăstrău, iar pe mine mă puneau în primul rînd pentru că eram sportiv eminent. Participau cei mai importanţi sportivi, ne duceau cu maşinile, nici un sportiv mare nu se putea să nu meargă la defilare. Era frumos, mie îmi plăcea, după ce se termina defilarea mergeam şi mîncam mici”.
• Nicu Vlad: „Ne-au scos în faţa lui Ceauşescu şi stăteam în soare”
  „Am participat o singură dată. Eram în acele vremuri sportiv la Rapid. Îmi aduc aminte că ne-au scos o singură dată şi am stat în soare. Eram la Arcul de Triumf şi era multă lume împărţită pe grupuri, pe fabrici. Acolo era instalată o tribună mare, iar pe noi ne puneau să defilăm prin faţa lui Ceauşescu”.
• Ilie Năstase: „M-au sărbătorit pe stadion pentru că eram numărul 1 mondial”
  „N-am prea participat la defilări. Eram foarte mult timp plecat din ţară şi nu prea aveam nici o treabă cu astfel de defilări. Îmi aduc aminte că, în 1973, pe 23 august, am fost sărbătorit pe stadion, pentru că eram numărul 1 mondial în circuitul ATP”.
• Dan Grecu: „De obicei eram urcat pe un cal alegoric”
  „Ne duceam la demonstraţii împreună cu ceilalţi sportivi. Din cîte îmi aduc aminte, defilările la care am participat eu se ţineau pe la Piaţa Victoriei. De obicei mergeam cu clubul. Eu de regulă eram urcat pe un cal alegoric, care semnifica sporturile la care ne remarcasem şi care făceau parte din clubul Dinamo. Dintre foştii mari sportivi care participau îmi mai aduc aminte că era şi Carmen Bunaciu”.
• Octavian Bellu: „O zi importantă pentru care poporul trebuia să se bucure”
  „Eram student IEFS, acum UNEFS, şi mergeam la demonstraţii alături de colegii din facultate, pentru că eram tineri şi nebuni. Ne dădeam peste cap şi făceam tot felul de acrobaţii. Era şi Nadia acolo, în ziua defilării, parcă o şi văd. Erau zeci de mii de spectatori care ne apreciau şi ne aplaudau, iar eu tresăream de bucurie. Dar cînd eram la Deva, în lot, ziua de 23 august nu mai exista pentru noi. Rămăseseră doar amintiri de pe vremea studenţiei. Nu mai ieşeam la defilare, devenise o zi obişnuită. Nu mă număr printre cei nostalgici, a fost doar o zi importantă pentru care poporul trebuia să se bucure!”
• Helmuth Duckadam: „Nu am defilat niciodată!”
  „Nu am foarte multe amintiri legate de ziua asta. Nu a fost nimic deosebit. Noi eram la antrenamente, aveam meciuri, nu era nimic special. Ca sportiv, nu aveam timp de nimic, iar de 23 august nici atît. La noi nu era zi liberă, doar îi vedeam pe alţii cum se bucură de sărbătoarea naţională a României. Dar asta nu înseamnă că nu era o zi frumoasă, cu semnificaţiile ei!”
• Elisabeta Lipă: „Sărbătoream cu doi covrigei şi un pahar cu suc”
  „Ziua de 23 august mă prindea mereu la o competiţie. Era în aceeaşi zi cu Campionatul Mondial. Sportul avea prioritate pentru mine şi nu am renunţat în nici un an la vreo competiţie pentru defilare. îmi aduc aminte cum ne strîngea antrenorul şi cum ne împărţea doi covrigei şi un pahar cu suc. Aşa sărbătoream”

X Ray