De la general …
„Ce mai e şi un doctor azi, când presa descoperă aproape în fiecare zi câte un înalt demnitar ajuns prin fraudă la titlu? Aşa ajungem să avem premieri şi vicepremieri cu lucrări de doctorat plagiate ordinar şi îndrumători de doctorate care nimeresc doar din greşeală acordul subiectului cu predicatul.
Ce mai înseamnă o simplă diplomă de Bacalaureat, când sunt descoperite clase întregi cu lucrări identice, până la virgulă? Aşa am ajuns să vărsăm în societate, anual, generaţii de analfabeţi cu patalama. Chimişti care nu ştiu formula apei, fizicieni care nu ştiu Legea lui Ohm, matematicieni care nu ştiu tabla înmulţirii, geografi care nu ştiu diferenţa între Artica şi Antarctica, doctori care nu ştiu unde e ficatul, ingineri constructori care nu ştiu să calculeze o structură de rezistenţă, arhitecţi care pot proiecta, cel mult, nişte vacanţe în Grecia.
Ce mai reprezintă o carte azi, dacă puşcăriaşii semianalfabeţi şi bogaţi umplu rafturile bibliotecilor? Aşa s-a ajuns ca George Copos să scrie despre domnitorii români din Evul Mediu, iar Cornel Penescu – despre cum se face presă. De fiecare dată, „lucrările ştiinţifice“ au fost girate de profesori universitari şi de editori care spun că se respectă.
Ce mai probează un permis de conducere, când primarul Sectorului 4 din Bucureşti – care a intrat la liceu la 28 de ani – şi le-a luat pe toate, de la motocicletă până la tir, într-o singură zi? Şi aşa am ajuns la haosul de pe şoselele României.
Ce mai contează şi un carnet de antrenor, când „ţi se oferă şansa“ să ajungi direct pe banca unei echipe din prima ligă şi fără el?
Această ruină a instituţiilor face să nu mai poţi spune acum cu fruntea sus că eşti doctor, inginer, scriitor sau antrenor în România. Oricând rişti un zâmbet şmecher în colţul gurii: „Las’, că ştim noi!“.
În campionatul de fotbal al României e fix ca-n viaţa de dincolo de stadion. Totul e butaforie, o imensă maimuţăreală a Occidentului. ,,Forma fără fond nu numai că nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimiceşte un mijloc puternic de cultură. Şi, prin urmare, vom zice: este mai bine să nu facem o şcoală deloc decât să facem o şcoală rea (…), mai bine să nu facem deloc academii, cu secţiunile lor, cu şedinţele solemne, cu discursurile de recepţiune, decât să le facem toate acestea fără maturitatea ştiinţifică ce singură le dă raţiunea de a fi“, reclama Titu Maiorescu la sfârşitul secolului al XIX-lea. Ce s-a schimbat de atunci?
Amicul Florin Marian observa că, acum câţiva ani, şeful Fiscului îi învăţa pe Gigi Becali şi Cristian Borcea cum să evite plata impozitelor către stat, iar acum, Dan Apolzan, şeful Şcolii de Antrenori a FRF, îl îndrumă pe Mirel Rădoi să păcălească sistemul pentru a-şi lua carnetul de antrenor. Rădoi n-are Bacalaureatul, aşa că Apolzan nu l-a sfătuit să înveţe şi să-şi ia examenele, înainte de a se înscrie la cursurile de antrenori, i-a şoptit că peste Prut, la Chişinău, poţi lua diploma şi cu numai 9 clase.
Maiorescu nu îşi va fi imaginat, acum 150 de ani, că va veni o vreme în care ciobani şi vânzători de butelii vor fi repere în România, dar esenţa poveştii e aceeaşi. După reformele mimetice ale lui Cuza şi organizarea României conform cu modelul Franţei, se ajunsese la situaţia bizară de a avea tribunale fără judecători şi avocaţi, primării fără funcţionari, poliţie fără poliţişti, şcoli fără profesori, spitale fără doctori. Statul nostru nu avea, pur şi simplu, suficienţi oameni alfabetizaţi pentru a trece la noua organizare. Aşa că s-au pus degrabă la cale primele fabrici de diplome.
Acum, în 2015, suntem în momentul în care sensul şcolii s-a diluat până la dispariţie. Nicolae Dică îşi etala, după Steaua-Voluntari, nemulţumirea de a fi nevoit „să piardă timpul“ cu nişte cursuri, să-şi mănânce, practic, tinereţea plimbându-se pe băncile şcolilor pentru a primi un nenorocit de carnet de antrenor. „Noi suntem tineri la început de drum. Ce să facem, să stăm până la 45-50 de ani, să nu antrenăm, şi să vin la 45 de ani să antrenăm? Să stăm 10 ani, 15 ani acasă? Nu putem să facem acest lucru“, sublinia Dică, el însuşi cursant al Şcolii de Antrenori unde, menţionează cu obidă, a lipsit doar o dată, fiind avertizat că la a doua absenţă va fi exmatriculat.
Pentru Dică, pentru Rădoi şi toţi cei – foarte-foarte mulţi – ca ei, şcoala e o pierdere de vreme. Fraierii să-şi mănânce 5 ani din viaţă ca să pună mâna pe diplomă! Deştepţii o iau pe scurtătură. E suficient să ştii pe cine trebuie ca să scapi de chin. Ideea că acele cursuri sunt pentru a învăţa o meserie, că între coperţile manualelor şi ale caietelor s-ar putea ascunde idei interesante, că aşa îţi poţi creşte valoarea profesională – toate sunt tâmpenii. Ştiu ei mai bine cum stă treaba, doar au fost fotbalişti!
Şi ştiţi ceva? E normal să gândească aşa! Sistemul le permite. E îndeajuns să se uite la unii dintre absolvenţii cursurilor pentru licenţa Pro din ultimii ani. Cum au intrat, aşa au ieşit pe poarta Şcolii de Antrenori. A, scuze, la ieşire aveau în buzunar şi-o diplomă. Nu vă imaginaţi că Rădoi a descoperit acum şmecheria. El doar o foloseşte. În trecut, jucătorii îşi cumpărau de-a dreptul carnetul de la Şcoala de Antrenori cu 100 de dolari. Funcţionarii instituţiei erau ca nişte prestatori servicii. După ce ieşeau din birou, cei care-i şpăguiau scuipau dispreţuitori: „Atât costă în România o diplomă!“.
Atât costa. Între timp, s-au schimbat destule în România. Viaţa s-a scumpit şi s-a trecut la euro.”
Matei Udrea
Preluare de pe prosport.ro
… la particular
„Minciuni frumoase
Am senzația, și sper să nu mă înșel, că s-a mers prea departe cînd s-a pus sub sem nul îndoielii competența lui Iordănescu din pricină că i-ar fi expirat licența.
Cunoașteți că, renunțînd timp de 8 ani la fotbal, actualul selecționer și-ar fi pierdut licența după 3 și n-ar mai avea dreptul să antreneze! Consider că se exagerează, e o părere, de vreme ce cariera de tehnician a Generalului e încărcată cu izbînzi răsunătoare. N-a fost desemnat “antrenorul secolului” pe ochi frumoși, ci în temeiul unui palma res excepțional, de anvergură.
Altminteri, în tevatura stîrnită de faptul că Rădoi pregătește Steaua pe blat a intervenit, iată, și Mircea Lucescu. Pro Rădoi, cel mai galonat tehnician român all-time recunoștea recent că el n-a susținut niciodată un examen de licență și, ca atare, nici nu l-a absolvit! Ceea ce nu l-a împiedicat să cîștige cu 5 echipe diferite campionate în 3 țări, România, Turcia și Ucraina, plus Supercupa Europei 2000 și Cupa UEFA 2009. În total, 30 de trofee!
Nu insist, dar e cazul să-i țin partea lui Rădoi cînd reclamă că lui i s-a interzis și să se ridice de pe bancă, darămite să dea indicații, în timp ce Dican de la CFR Cluj, și el fără licență PRO, e lăsat în pace. Situațiile nu-s similare, dar seamănă.
În rest, îmi mențin opinia că, ascultîndu-l pe nașul Gigi, Mirel s-a pripit în ziua în care a preluat-o pe Steaua. Înainte de a deveni “principal”, s-ar fi cuvenit să facă ucenicie de secund și, firește, să își ia diploma cerută. Trebuia să-și aducă aminte că graba strică treaba.
Pe de altă parte însă, pentru că unde-i lege nu-i tocmeală, indiferent cum te cheamă, fie Iordănes cu, fie Rădoi, fie altfel, ești obligat să respecți nor mele în vigoare. Mai ales azi, cînd Andrei Vochin, consilierul președintelui FRF, Răzvan Burleanu, scrie în GSP că “după un sfert de secol, la Federa ție nu se mai judecă în găști, ci în principii. Nu mai funcționează regulile unora, ci doar regulamentele”.
Frumos spus, dar și adevărat? Cu riscul unei paranteze, mărturisesc că Andrei mi-a fost, îmi este și îmi va fi foarte drag. Necondiționat. După ce am lucrat împreună peste 20 de ani, constat însă cu sinceră părere de rău că tinde să fie din ce în ce mai mult consilier federal și din ce în ce mai puțin ziarist. De pildă, l-aș întreba cum poate colabora cu un secretar general care declara senin că, înainte de a fi angajat la FRF și promovat peste noapte la UEFA, n-a văzut nici măcar un meci din fotbalul intern?! Dacă ne îndoim de priceperea lui Puiu Iordănescu, pe habarnistul Radu Vișan îl credităm?!
Pentru a-i demonstra lui Vochin că se păcălește, dar și că ne păcălește, îl invit să citească în Gazeta care i-a găzduit citatul reprodus mai sus cum frf și-a încălcat propriul regulament, ba și o hotărîre judecătorească, în clipa în care Burleanu a inaugurat Centrul de Excelență de la Timișoara, unul care n-avea, și n-are, personalitate juridică! Deci nici dreptul legal de a legitima tineri fotbaliști care, aparținînd altor cluburi, joacă practic pe fals!
În fine, cu Rădoi sîntem neînduplecați, dar nu și cu noi înșine. La noi merge, se închid ochii. Se tolerează, se îngăduie. Asta ce înseamnă, prietene Andrei, numai demagogie ori altceva?”
OVIDIU IOANIŢOAIA
Preluare de pe gsp.ro
Nota Redacției
Teoria cunoașterii (epistemologia) are două perechi metodologice fundamentale: inducție-deducție și analiză-sinteză.
Prima evidențiază direcția cunoașterii în relația general – particular. Inducția pornește de la aspecte particulare observate (particularul) și concluzionează asupra întregului (generalul), cu o anumită probabilitate. Deducția pornește de la o presupozitie asupra întregului (generalul) si concluzioneaza, cu certitudine, asupra partilor (particularul).
A doua evidentiază aspectele calitative ale cunoașterii. Analiza presupune descompunerea obiectului cercetării în parti componente și dezvaluirea însușirilor acestora. Sinteza presupune recompunerea obiectului cercetării prin evidențierea însusirilor generale, esentiale și comune ale părtilor. Se trece, astfel, de la obiect la concept, de la fenomen la esență, de la specie la gen.
- Generalul este categorie filozofică care desemnează unitatea trăsăturilor fundamentale ale unei clase de obiecte și procese care, desemnând esențialul, se manifestă ca lege a existenței și dezvoltării acestora.
- Particularul este o categorie filozofică intermediară care constituie o verigă de legătură între singular și general.
- Deducția este o formă de raționament prin care, pornindu-se de la idei generale, se ajunge la concluzii particulare.
- Inducția este forma fundamentală de raționament, care realizează trecerea de la particular la general.
- Sinteza se bazată pe trecerea de la particular la general, de la simplu la compus, pentru a se ajunge la generalizare.
Am comasat în „Romanian True Lies” cele două articole, care dezbat aceeași temă, „certificarea”, de la general (în România) – primul articol, la particular (în FRF) – al doilea articol. Deși par că se suprapun, ele se întrepătrund și completează în intregirea unui taboul al certificărilor în România post decembriste. Particularul integrându-se perfect în General și invers, fără deducție, inducție, analiză sau sinteză. Nu este un caz generalizat prin inducție și nici un caz particularizat prin deducție. Dar poate fi, din păcate.
Este alarmant când un sistem social devine predictibil în ocolirea legii, nu axiomatic în respectarea ei. Este disoluția instituțională a unui stat de drept.
Dincolo de polemici partizane, nuanțe în opinii, un lucru este clar. Atât timp cât inventăm subterfugii să eludăm legile nu vom fi un stat de drept. Dacă o lege este proastă, și sunt destule, trebuie o schimbăm, nu să o păcălim! De fapt, ne-am păcăli pe noi înșine. Karma e o curvă, vorba unui coleg de forum.
XRay