Retrăiește 7 mai 1986 cu Gabi Balint

Nota Redacției: Gabi Balint a avut o inițiativă inedită și a decis să le ofere suporterilor șansa de a retrăi ziua în care Steaua a devenit campioana Europei printr-o serie de texte postate pe pagina de facebook. Inițiativa lui Balint are numele de „Retrăiește 7 mai”. Am pus episoadele în ordinea cronologică într-un singur articol document, un film de lung metraj al zilei de 7 Mai 1986 scris de eroul nostru de la Sevilla.

Bună dimineața, Sevilla!

E 9 dimineața fix, în Spania. Bate cineva la ușă.
– Bună dimineața, copilași!
Ah, e nea Mitică, maseorul. Nea Mitică Neagu e mai punctual decât cocoșul bunicii care mă teroriza când eram mic. Tot un terorist și Nea Mitică.
– Hai, trezirea și la 9:30 coborâți la micul dejun! Ați dormit bine, copilași? Avem treabă serioasă diseară. A venit ziua cea mare!

Trage draperia, se asigură că ne intră soarele în ochi, ca să nu ne culcăm la loc și iese din cameră. Il auzim în surdină cum bate iar, la ușa camerei alăturate, să le bage și lui Boloni și Pițurcă soarele-n cameră și în cap.

Mamă, da’ ce enervantă e lumina asta! Aseară am adormit destul de târziu. Cine-o mai sta la taclale cu Belo, colegul de cameră, înaintea unei finale de Cupa Campionilor Europeni?! Dar am stat cu folos. Ne-am uitat la televizor, la imagini cu F.C. Barcelona. Drumul calificării în finală, interviuri, pregătirea fanilor pentru deplasarea la Sevilla, imagini cu restaurantul unde e pregatită celebrarea câștigării Cupei Campionilor în compania Regelui și a 300 de invitați… Erau siguri de victorie.

Aha, deci, aici vor petrece ăștia diseară, vorbeam între noi cu voce tare, deși în sufletul meu visam că noi o să fim cei care… știți… am putea să câștigăm… nu, tac, mai bine tac. Am tăcut, gata, dar ce-ar fi să… mâine seară… poate câștigăm noi… Gata, tac!
Ia uite, totul e pus la punct în cele mai mici detalii pentru spanioli. Cred că își repetaseră și moaca de la final, de la bucurie: “Hai, acum să părem surprinși!”. Nu ne dădeau nicio sansă. Și după ce-am văzut aseară la TV, îmi cam picase și mie elanul. Plus ochii în gură. Mamă, ce somn îmi e, măi Belo!

– Închide-l, dă-l în p*** mă-sii!, a dat Belo aseară stingerea la noi în cameră.
N-a mai rezistat nici el și m-a pus să închid televizorul. Simțea la fel ca și mine. Dar nici eu, nici el n-o ziceam cu voce tare. Știți despre ce vorbesc, nu? Senzația aceea că-ți intră plumb în picioare și ceață pe creier. Aia!

Și degeaba am închis televizorul, că imaginile s-au mutat pe tavan. În continuare, ne uitam ca proștii la tavan, cu luminile stinse și cu visele aprinse. Era beznă în cameră, dar tavanul părea cel puțin HD. Și mă vedeam că rup plasa aia, și tabela care arăta un miracol, cu Steaua Bucarest Campeon… Taci, Găboajă! Gata, tac!

Ne trezim, deci. Să trăiești, nea Mitică! Gata, suntem în picioare! Avem o jumătate de oră să ne pregătim de micul dejun. Îl las pe Belo să intre primul la baie și mă duc la fereastră să văd cum e afară. Soare și liniște. Se vede frumos Sevilla de la ultimele etaje ale hotelului Macarena. Deschid fereastra și încerc câteva mișcări de gimnastică. Îmi trec o mie de gânduri prin cap, o mie de imagini. E un întreg televizor în capul meu, plus tavanul de azi noapte. Oare așa o iau oamenii normali razna? Taci, tavane, taci!

Mă gândesc la tata și mă liniștesc. Ochii lui calzi și albaștri dau pe mute televizorul din capul meu. Urmează s-ajungă azi la Sevilla cu grupul de soții al colegilor mei. Oare cum o să suporte pentru prima dată avionul? Îmi fac griji pentru el, dar în același timp mă gândesc cât de mândru o să fie în tribune înconjurat de 70.000 de spectatori la finala Europei. Finala cu mine în teren. Cu băiatul lui pe care și l-a dorit fotbalist din prima secundă de viață. Asta da răsplată. O merită din plin. Brrr. Mi se face pielea de gaină și mi se umezesc ochii. Da’ mama ce-o face? Sigur pregătește o țuică și niște clătite pentru vecinele din bloc. Parcă le văd cum se adună ele în fața televizorului diseară, la noi acasă, să vadă meciul. Cred că tot blocul vine în apartamentul parinților mei din Sângeorz-Băi. Televizorul tresaltă și el odată cu mine. Sper ca imaginea să nu fie cu purici.

– Gata, mă! Am terminat. Poți să intri tu acum la duș!, îmi strigă Belo sec și îmi alungă gândurile pe loc.

Intru în duș, televizorul din capul meu începe iar să facă gălăgie și pare-mi-se că am și o emisiune a mea: “Cai verzi pe pereți cu Gabi Balint în cea mai importantă zi din viața lui!”. Dau drumul la apă și zâmbesc ca fraierul, sper să nu mă curentez, că n-am mai intrat cu televizorul pornit în duș până acum! 9:30 și coborâm la micul dejun.

Curaj, Găboajă, curaj!

Ora 10:00, încă suntem la masă. Îmi place micul dejun în străinătate că pot să aleg orice de la bufet. Doctorul nu ne impune nimic. Mâncăm ce ne place. Mai c-ar intra și o palincă pentru poftă de mâncare. Dar nu în ziua meciului. Nu în ziua finalei Cupei Campionilor Europeni.

Curaj, Găboajă, curaj!, îmi strigă televizorul meu din cap, de parcă mi-ar citi gândurile. De mi-ar citi și-n cafea să știu ce facem diseară…
Omletă cu bacon prăjit, o roșie, o chiflă și un pahar cu lapte rece. Asta-mi pun în farfurie și încep să mestec la ele fără prea mult chef. Parcă sunt pe pilot automat. Mănânc ca să am ceva în stomac și atât. Îmi vine mie să mușc, dar nu din chifla asta. Ci din spanioli! Ah, cum și-au pregătit ei și locul de petrecere de după meci. Ah!!! Siguranța asta a lor mă înfurie.

Am nevoie de cafea. Reperez rapid aparatul, mă duc glonț să îmi torn o găleată, dacă ar fi după mine, dar mă pierd în butoanele alea. Mă enervează, nu mă pot concentra pe dracovenile astea, ce să apăs, cum să apăs, nu mai am răbdare, televizorul nu mai tace și noroc că mă vede chelenerul spaniol, care vine și îmi face el cafeaua. Simplă, fără lapte și cu un singur pliculeț de zahăr. Televizorul își începe iar programul, cred că e-n reluare emisiunea de azi-noapte, aia cu Balint și cu caii verzi de pe pereți, dar nea Imi parcă aude și întrerupe brusc, ca un Breaking News venit de nicăieri:
– Mai băieți, la 11:00 ne vedem la autocar, să mergem într-un parc la plimbare!

Așa era tradiția în zi de meci. Mergeam să ne plimbăm în parc. Alegem Plaza España care e în parcul Maria Luisa. Cel mai frumos loc din Sevilla! Oau! V-ar plăcea aici. Sunt fântâni peste fântâni cu numele celor mai mari orașe din Spania. La fântâna Barcelonei, eu, Lăcătuș, Pistol și Weisenbacher facem o fotografie. Toți avem ciorapi albi. Sunt la modă. Apoi facem încă una în parcul Maria Luisa cu ceilalți colegi. Ne plimbăm, discutăm despre meci și tare ne deranjează fanii Barcelonei care încep să se adune, din ce în ce mai mulți, printre noi. Ne tot arată, ba două, ba trei, ba patru degete de la o mână și zâmbesc cu așa o superioritate încât ne vine să-i luăm la bătaie. Televizorul nu mă ajută nici el, rulează imaginile cu bucuria, cu restaurantul, cu Regele și Cupa. Nu mai știu care-s reale și care-s visuri.

Nea Imi e iar pe fază și ne trezește din visare și din starea asta de război instalată în televizoarele din capul fiecăruia:
-Măi băieți, sunt numai culori roșu-albastru aici. Închipuiți-vă că sunt fanii noștri. Nu-i ascultați! Priviți-i, doar!
Ce să-i privești?! Cum ne arată degetele? Cuuum? Și până la urmă azi jucăm în alb. Prima dată în istorie când Steaua joacă în alb. Suntem gazde la ei acasă. Așa s-a tras la sorți. Echipamentul de joc Adidas abia a ajuns aseară din Germania. Dacă nu ajungea la timp jucam în unul de rezervă făcut la fabrica Apaca. Niște tricouri lăbărțate cu anchiorul până la buric. S-ar fi asortat perfect cu ciorapii albi. De vis! Moda 1986. Ciorapi albi și gânduri negre în ziua finalei

Nu mai am răbdare. Vreau să bag niște sprinturi în parc, să se termine naibii plimbarea asta mai repede. Să mergem la hotel, să rămân eu cu mine (bine, și cu televizorul din cap)și să mă pot concentra la meci. Nu mai am răbdare! Nu mai am răbdare! Nu mai am răbdare! Nu mai am răbdare!

Cum mi-am pierdut mințile după masa de prânz

13:30. Ora de masă. Prânzul e pur românesc. Pentru asta l-am adus special pe Nea Tănase, master-chef-ul nostru, cu tot cu proviziile românești din dotare. Nea Tănase a gătit toată dimineața s-avem un prânz beton. Supă, ceafă de porc cu cartofi prăjiți și salată verde cu roșii. Toate aduse de acasă. Nicio urmă de vreun ingredient spaniol. Să nu-i mai văd! Și așa împung cu furculița în cartofii ăștia de parcă sunt degetele suporterilor spanioli din parc. Câte 2, câte 3, câte 4 cartofi o dată. Infing furculița cu draci și îi mestec bine.

– Nea Tănase, mai pune-mi o bucată de friptură, că mi-au rămas niște cartofi prăjiți în farfurie!
Ăsta era Bumbescu care îl lua tot timpul la mișto pe bucătar. Ce mă mai distram cu asta! Voie bună la masă dar sub presiunea emoțiilor. Parcă eram, pe bune, o oală sub presiune! Terminăm de mâncat, eu am grijă să nu rămână niciun deget de spaniol în farfurie, ba aș mai fi întins furculița și la Belo, dar mă opresc, că nu mă dau în vânt. Nici după cartofi, nici după spanioli. Mergem spre cameră, la odihnă.

Lângă lift, pe o măsuță, găsesc un exemplar din ziarul „Sport”, cotidian sportiv din Barcelona. Aproape toate paginile erau despre finală. Interviuri cu jucătorii lor, reportaje cu suporterii pregătiți pentru deplasarea la Sevilla, articole cu titluri optimiste scrise de cei mai buni gazetari. Am aflat din ziar că sunt 250 de autocare, 10 avioane și 9 trenuri speciale încărcate toate cu cartofi prăjiți, pardon, suporteri. Plus alții care se deplasau în mașinile lor personale. În total vor fi 50.000 de fani ai Barcelonei. Cincizeci de mii. DE MII. Noi aveam aproximaiv 1.000. Restul până la 70.000 erau neutri, veniți de peste tot s-o vadă pe Barca campioana lumii, normal, că doar nu p-ăia din România.

Am căutat să citesc ceva despre noi (am căutat bine-bine) și am găsit o pagină cu două poze de la antrenamentul nostru cu o zi înainte de finală și câteva rânduri. Super! Nu prea ne dădeau multă atenție, în afara lui Lăcătuș, care în opinia lor era cel mai periculos atacant. Julio Alberto, cel care trebuia să-l marcheze pe Lăcă, declara într-un reportaj pe juma de pagină, că pe partea lui nu trece nimeni. Mi-a fugit gândul la Sergiu Nicolaescu și la filmul lui: „Pe aici nu se trece”.
– S-o crezi tu, Julio! Stai, să-l vezi pe Lăcă!, m-am trezit certându-mă cu voce tare cu Julio.

Acum mi s-a pus pata și pe ziarul ăsta al lor, de parcă nu-mi ajungea televizorul din cap. Totuși păstrez ziarul și nu-l arunc așa cum îmi sugerează din nou Belo:
– Aruncă-l, dă-l în p**** mă-sii!

Pe una dintre pagini apăreau echipele probabile și eram și eu acolo. Pletos, zâmbăreț, dar cu numărul greșit de pe tricou. Ei, lasă că află ei diseară cât port pe tricou, când or trece numele pe tabelă!, mă trezesc visând cu voce tare. Belo se uită la mine ca la un nebun.

Dormim de prânz, adică ne facem „la siesta” cum spun spaniolii. Pun televizorul pe mute, nu știu, sincer, cum reușesc asta, îl scot din priză ca să nu mă mai țină el pe mine în priză. Adorm în sfârșit. Visez în culori. În roșu și albastru, deși jucăm în alb.
Doamne, cred că înnebunesc.
Înnebunesc visându-mă campion.
Un campion înnebunit de fericire, purtat pe brațe de cei mai înfocați suporteri. Suporterii steliști.

Discursul lui nea Imi scoate tot plumbul din picioare!

–Hai, trezirea! La ora 18:00 în sala de ședințe, cu geanta pregătită de meci! Treceți mai întâi pe la restaurant, la gustare și cafea!

Au, viață! Iar și-a luat nea Mitică rolul de “cocoș deșteptător” și a intrat în cameră să ne trezească. Nu deschid bine ochii, că se deschide și televizorul. Dar deja nu mă mai enervează. Ba chiar îl agreez: Salut, prietene! Facem și noi un meci mare diseară? Vezi, când apar românii în tribună, ia tu telecomanda și dă volumul mai tare pe ei, bine?, îi spun televizorului din capul meu și mă întreb dacă într-adevăr am luat-o razna sau mai am o scăpare.

Înainte să ieșim din cameră, îl bag și pe Belo în priză:
– Mă trompeto!!! (așa îl tutuiam din când în când)
– Uh?
– Măi, am ajuns până aici, hai să nu ne facem de râs! Vezi ce faci acolo, în apărare, să nu ne dea ăștia vreo 3!

Motivațional și eu, știu, dar așa mi-a venit să îi zic. Cu gândul la degetele arătate în parc, nu voiam decât să mă asigur că, de-o fi să murim, măcar să murim luptând cu tot ce avem pe masă. De la furculițe, răutatea lui Lăcătuș, duritatea lui Bumbescu, eleganța lui Belo, oportunismul lui Pițurcă, fantezia lui Majearu, nervii și emoțiile mele…

– Stai liniștit! Vedeți voi ce faceți în atac, că ne descurcăm noi în apărare!, mi-o întoarce Belo. Și iese din cameră. Cu un “Doamne ferește să ne dea ăștia vreo 3!” în gând, ies și eu după el bătând în lemnul de la tocul ușii. Televizorul mă aude și bagă un marș militar pe fundal. Mersi, prietene!

Oare tata a ajuns? Ce-o face acum? I-o fi plăcut cu avionul? Câte emoții o avea în traista de Sângeorz-Băi? Cu niște fursecuri și o cafea mă îndrept spre sala unde urma să ne desfășurăm ședința de pregătire a jocului. Nea Imi începe discuția tactică și sunt nevoit să las alte gânduri deoparte. Concentrare și atenție maximă la vorbele antrenorului. Bine, nu că era vreo noutate ce ne zicea nea Imi. Deja eram obișnuiți cu discursul lui. Îl știam pe dinafară. Nu vorbește mai nimic despre Barcelona ca să nu ne ia din elan. Să nu ne bage plumb în picioare. Inspirat omul. Începe:

– Măi, băieți, am ajuns aici datorită vouă. Voi singuri v-ați făcut drumul ăsta. Am crezut tot timpul în voi și cred în continuare. Dacă ne facem jocul nostru, ăla pe care îl știm, ăla pe care l-am făcut până acum, o să reușim. Nu avem nimic de pierdut. Am trecut prin atâtea împreună încât nu are nimeni să ne reproșeze nimic dacă pierdem. Dar nu o să pierdem. Eu vă garantez. Vă cunosc prea bine și știu de ce sunteți în stare. Și ce dacă joacă cu 50.000 de suporteri în tribune? Gândiți-vă că voi aveți câteva milioane acasă în fața televizoarelor. Gândiți-vă la cei dragi. Azi jucați pentru ei!

Puteți intra în istorie și să rămâneți acolo pe veci. E șansa voastră. Încercați să țineți cât mai mult mingea în cadrul echipei. Mingea nu obosește. Pasați-o! Și nu uitați că din atacul nostru ne construim defensiva. Moțatei, Belo, Bumbi și Ilie, aproape de adversari. Îi călcăm pe ochi, dar în limita regulamentului! La mijloc, Gabi și Miți dați drumul repede la minge. Nu încercați acțiuni individuale departe de poarta adversă. În ultimii 30m aveți toată libertatea. Începem cu: Duckadam – Iovan, Bumbescu, Belodedici, Bărbulescu – Balint, Bălan, Boloni, Majearu – Lăcătuș, Pițurcă. Rezerve: Stangaciu, Weissenbacher, Pistol, Radu II și Iordănescu. Căpitan de echipă, Iovan. Dacă avem penalty bate Miți. Vă doresc baftă și vă rog, încă o dată, aveți încredere în voi!!!

Spun un “Doamne, ajută!” în gând și mă îndrept spre autocar. Suntem escortați de mașini și motocicliști de poliție. Discursul lui nea Imi îmi scoate plumbul din picioare și îmi dă încredere. Îmi urlă sufletul (sau e televizorul?): Se poate, Găboajă! Azi scrieți istorie, Găboajă!!! Curaj, Găboajă! Sau o fi Lăcătuș?

Sunt coleg de autocar tot cu Belo (tradițiile sunt tradiții!) și stăm chiar în spatele lui nea Imi. Mă mănâncă degetele să nu îl bat pe umăr și să îi spun să stea liniștit. Azi facem istorie!

Atât de motivat mă simt. Și eu, și colegii mei. Îi simt, pur și simplu. Sau poate am început, cu televizorul meu, să prind și posturile lor. Antena e dată peste cap, se vede cu purici, inima e în gât, mă ia cu furnicături pe șira spinării, dar mă stăpânesc.

Nu, c-am luat-o razna, mi-e clar. Dar televizorul mă aude și îmi pune pe repeat un text în cap, ca la știrile de ultima oră: Azi facem istorie!

Gata, începe meciul. MECIUL!

Ora 19:00. Am ajuns la stadion. Forfotă mare în jurul lui. Un elicopter îl survolează. Intrăm în vestiar, lăsăm gențile și ieșim să luăm pulsul arenei. Doamne, ce e aici! Fanii Barcelonei sunt deja în tribune, cu degetele lor ridicate când ne văd cum pășim emoționați pe gazon. Cu rânjetele lor pline de superioritate ne arată, din nou, câte 2, câte 3 sau 4 degete, ca și cartofii lui nea Tănase! Deja încep să fie obraznici. AJUNGE!

Simt cum începe sângele să circule cu viteză prin vene. Hooo! Stop, că mai e până începe meciul.

„Calmează-te, Găboajă! Nu-ți irosi energia înainte de meci!”

O fi fost televizorul sau Belo, care se uită la mine ascunzându-și emoțiile cu un zâmbet trist? Sunt 50.000 de catalani deja și fac un vacarm de nedescris. Cu o oră și ceva înainte de meci! Nea Tănase începe să plângă. După el, hop și căpitanul Cruțescu, organizatorul nostru, o dă și el cu lacrimi și jale. Noi suntem înmărmuriți.

Nu, pe bune? Acum v-ați găsit să plângeți?

Pe Lăcătuș îl apucă spumele alea mari și îi trimite la vestiare:
– Ce naiba faceți? Așa ne încurajați? Plecați în p*** mea la vestiar!

Doamne, bine că i-a trimis de aici. Are dreptate Fiara. Avem nevoie de încurajări, de bărbați adevărați și nu de lacrimi și suspine „vai de capul nostru ce ne așteaptă!”. Gazonul e ‘biliard’ numai bun de pasat, dar tribunele nu sunt pe gustul nostru , așa cum a fost friptura de la prânz. Hei, dar uite și o delicatesă românească! O tribună mică și a naibii, gălăgioasă în draci. Mergem s-o salutăm și ne crește inima în noi de atâta drag și mândrie. Sunt românii noștri!

O mie de suflete venite să ne încurajeze.

Și e și tata printre ei!!! Știu că e! Nu-l văd, dar știu sigur-sigur că flutură timid un steguleț roșu-albastru confecționat la fabrica de tricotaje din Sângeorz-Băi. Încerc să-l caut din priviri. Nu îl văd, dar îl simt. Închid ochii, sunt șocat, oau, tace și televizorul. Nu aud nici fanii Barcelonei. Nimic. Îl văd pe tata, așa cu ochii închiși, îi simt privirea în lacrimi, blândă și curată. Simt că e mândru de mine și îmi vine și mie să plâng de atâta emoție. Oare poți să plângi cu ochii închiși? Tată, te iubesc! Stai să înceapă meciul și vezi tu de ce sunt în stare!, îi spun în gând și apoi plec la vestiar teleghidat, pe pilot automat.

Masajul de încălzire al lui nea Mitică îmi scoate plumbul din picioare care, din nou, s-a instalat după primul contact cu stadionul. Încep să fac câteva mișcări de mobilitate și mă pregătesc să ies la încălzire cu echipa pe terenul de joc. Ieșim toți în alergare spre centrul terenului și ca niște jucători educați și cuminți salutăm publicul. Educați și ei ne aplaudă. Nu prea tare să nu ne-o luăm în cap. Deja ne-am obișnuit cu vacarmul făcut de fanii barcelonezi.

Ne concentrăm pe mișcările de încălzire și după 20′ intrăm la vestiar încălziți și pregătiți. Mai avem 15′ până la startul meciului. Urmează încurajările reciproce, încurajările lui nea Imi, ale președintelui Alecsandrescu, Valentin, nea Puiu, Tudorel Stoica… Toți sunt strânși în jurul nostru să ne ureze baftă.

Bate cineva la ușa vestiarului. Aoleu, visam iar?
– Belo, vezi că e nea Mitică!
A. Nu.
Sunt arbitrii, ne cheamă la meci.
Gata.
ÎNCEPE FINALA ANULUI, FINALA EUROPEI, FINALA ROMÂNILOR, A MEA ȘI A TATEI.
Gata! Începe meciul.

Lăcă, eu undeee traaag?

E 20:15 (ora Spaniei). Vautrot la centru pregătit de primul fluier. Omul ăsta impune respect doar când te privește între ochi. Haos în tribune. Vacarm de nedescris. Tăceți, degete! Tăceți! Plumb în ghetele mele. Pleacă, plumbule, du-te unde vezi cu ochii! Emoțiile se luptă să intre în mințile și sufletele noastre. Sunt pentru prima oară recunoscător televizorului din capul meu. Face atât de urât, încât bruiază emoțiile să nu mă copleșească. Merge în continuare pe programul lui, fără să îi pese nici de emoțiile astea nesuferite, nici de spaniolii cu degetele lor prăjite în tigaia lui nea Tănase. Primul fluier al arbitrului alungă tot ce e mai greu de suportat din mine. Plumb, emoții, teamă, televizoare din cap cu programe spaniole…

Sufletul nostru vibrează atât de tare, că simt cum îi reducem la tăcere pe spaniolii din tribune numai cu vacarmul care răsună din cele 11 piepturi de pe teren. Nu mai e loc de nimic altceva. Gata. GATA! A început. A ÎNCEPUT!

Suntem 11 suflete pe teren, nu 11 fotbaliști. Suntem conectați unul la celălalt, nu trebuie să ne vedem, ci ne simțim. Ce dacă jucăm în alb pentru prima dată? Ne pasăm fără să ne uităm, știm unde ne aflăm fiecare, în orice moment. Suntem protejați de un scut în jurul nostru, format din românii din tribune și cei de acasă. Pe bune, chiar îl simțim. Plus tata, care conduce armata în dreptul meu de scut. Jucăm pentru noi, pentru ei, pentru România. Pentru tata. Pentru mama și vecinele de acasă de la noi, cu clătitele în față, împăturite cuminte pe șervet. În minte, am strigătul galeriei din Ghencea:
„Jucăm, jucăm, jucăm și câștigăm! Steaua nu uita, astăzi vrem victoria!”

Vedem tribunele roș-albastre.
Și visăm.
Alergăm.
Visăm.
Jucăm.
Visăm.
Pauză!

Repriza a doua.
Prelungiri.

Se fluieră o dată, de două ori, de trei ori.
Au trecut 120 de minute. Nu știu când. Sunt epuizat, am dureri musculare și cârcei. Sunt mulțumit c-am rezistat și am ieșit cu fruntea sus. Acum nimic nu mai contează. Penalty-uri?!

Ok, fie.

Important e că am terminat neînfrânți. Sunt liniștit. Spaniolii din tribună și-au băgat degetele cartofare în buzunare. Nu ne-au dat 3 sau 4, așa cum își doreau mulți.

Sunt liniștit.
Sunt liniștit… sunt pe naiba liniștit!
Stai că m-am enervat.
Nu sunt prea mulțumit de jocul meu. Puteam să fac mai mult. Chiar puteam. De ce naiba n-am făcut? Ba că începe să mi se pară și puțin, acest rezultat de 0-0, după 120 de minute. Puteam să dau gol. De ce n-am făcut mai mult? Televizorul tace mâlc, că nu mai are loc de vocile din capul meu. M-ar lua în brațe, dacă ar putea.

Nea Imi începe să facă lista cu cei care execută loviturile de la 11 m. Și îmi întrerupe vocile din cap. Primii executanți, Majearu și Boloni!, anunță nea Imi. E-n regulă! De regulă, ei bat și în campionat și o fac bine. Super! O să fie bine. O să fie bine.
Stai!
N-o să fie bine!
Staaaaaiiiiii!
Avem o problemă. Nea Imi nu mai găsește alți voluntari pentru penalty-uri!!!
Nea Puiu a refuzat, Iovan a refuzat, alții se plâng de crampe…

-Hai, măi băieți! Avem doar doi până acum. Cine mai vrea să bată? Hai, curaj! Nu se întâmplă nimic dacă ratați. Nu vă ia nimeni capul!

Liniște. Nimic. Maseurii ne fac masaj, noi ne plângem de dureri și cârcei de parcă eram răniți după o luptă pe front. La un moment dat îl aud greu pe Lăcătuș care era lângă mine:
– Găboajă!… GĂBOAJĂĂĂ!!! Hai, mă, ce p*** a mea, batem?
– Păi, eu aș bate, dar dacă nu mă întreabă nimeni…, mă trezesc vorbind și eu cu voce tare.
În adâncul sufletului meu, speram să se ofere altul. Oricine!!!

– Nea Imi, batem eu și Gabi și te facem cel mai mare antrenor!, anunță sigur pe el Lăcătuș și în momentul ăla mi se oprește inima în loc când îmi văd numele scris pe listă de către nea Imi, încep să tremur din toate încheieturile și îmi vine să-i spun ceva lui Lăcătuș, dar mi se pune un nod în gât. Gata. Sunt pe listă. Nu pot să dau înapoi. Lăcă, baga-mi-aș… Ce naiba ți-a venit?! Nu stăteam eu liniștit cu visul împlinit? Întrebările erau doar în televizor, adică în capul meu, nu eram în stare să le rostesc cu voce tare.

Sare și ‘Cap de mort’ (Bărbulescu) și se oferă să bată ultimul. Gata! Asta e lista finală. Aoleu. Ion Alecsandrescu se îndreaptă spre noi și ne încurajează cu calmul lui caracteristic:
-Hai, băieți, ce a fost mai greu a trecut!
Da, da. A trecut pe naiba!!!
De abia acum urmează partea cea mai grea. IADUL!

Privesc spre Duckadam care stă concentrat pe iarbă. El oricum era pe listă. Nu putea să se sustragă.
– Hai, ursule, să te văd acum, că după antrenamente ne luai banii la pariuri, îl încurajează Lăcătuș.

Am făcut multe pariuri pe câte o sută de lei cu el după antrenamente. Trebuia să-i marcăm 5 din 5 la penalty. Niciodată n-am câștigat. NICIODATĂ, mă înțelegeți? Acum urma pariul cel mare cu spaniolii. Și nu era 100 de lei miza. Era viitorul nostru. Era istorie. O istorie pe care o scriam noi. 16 jucători și doi antrenori (cu nea Puiu în ambele grupuri) într-un stadion cu 50.000 de suporteri ostili, cu niște cartofi prăjiți în loc de degete.

1, 2, 3, 4, 5… respiră, Găboajă!
Se trage la sorți ordinea executării loviturilor de la 11 metri.
Noi primii.
1, 2, 3, 4, 5… respiră, Găboajă!
Majearu începe. Cel mai bun executant al nostru. Le-a marcat pe toate în campionat. Nu-mi fac probleme. Mă gândesc că plecăm cu avantaj. Dar, Urruti apără șutul trimis de Majearu în stânga lui. Băga-mi-aș!!! Simt cum plumbul își face loc în picioarele mele. Asta e. Până la urmă e o loterie. Cine are noroc câștigă. Noi am avut noroc că am ajuns până aici. Un noroc amestecat cu sudoare, valoare și sacrificii. Nu-i nimic, Miți. Încă nu s-a terminat. E doar începutul. Te salvăm noi. Mai au și ei de tras. Hai, ursule, fă o minune! Ia-le banii! Trage Alexanco și ursul meu apără, plonjând în dreapta. O luăm de la zero.
1, 2, 3, 4, 5… respiră, Găboajă!
Urmează Boloni. Mă uit la Lăcă, el se uită la mine și înțeleg ce vrea să-mi spună: “Stai liniștit că-i facem!”. Ne uităm amândoi la Boloni care își așază mingea, își ia elan și trage în dreapta lui Urutti. Ne punem mâinile în cap când vedem că portarul spaniol pleacă, ghicindu-i colțul și apără șutul lui. Mă uit la Lăcă și vorbesc cu el în gând:
“Am belit-o! N-avem nicio șansă. Au ratat cei mai buni executanți!!!”.

Se uită la mine cu privirea lui de fiară și mă liniștește: “Ai răbdare! Încă nu s-a terminat. Curaj, Găboajă!” Ce curaj?! Deja tremur tot. TOT! Mă gândesc că o să-mi vină rândul. Trebuie să fiu calm. Respiră! Hai, să vedem ce fac ei. Trage Pedraza și ursul pleacă tot în dreapta. Apăra! Mamă! Nebunie totală. Avem aceleași șanse!!!

E rândul lui Lăcă.
– Unde tragi?, îl întreb, gândindu-mă la Miți și Boloni, care au tras în colțuri opuse și au ratat.
– Știi ceva? Mă duc și-i f** una unde s-o nimeri. Nu mai stau eu să aleg colțuri!

Îl urmăresc cum merge hotărât să ia mingea să execute. Întotdeauna mi-am dorit să am tupeul lui Lăcătuș. Nu l-am avut, dar m-am folosit de el. M-a motivat în multe meciuri. Sigur, de câteva ori a trecut peste limita regulamentului, dar tot a fost un imbold pentru mine. Îmi spuneam: “Mai, dacă el, cu un an mai mic decât mine poate să facă asta și asta, are curaj, eu de ce naiba nu pot să fiu ca el?! Asta îmi lipsește. Curajul lui Lăcătuș. Cu el pot dărâma munții!”

Pleacă Lăcă să execute, ia mingea hotărât, își ia elan și îi f*** una pe gustul meu. Gol!
GOOOOOOL! GOOOOOOOOOOOOOOL! GOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOL!

În sfârșit, primul gol. Avem avantaj. Răsuflu ușurat. Ești mare, Lăcă!!! Ai scăpat. Urmez eu și mi se înmoaie și mai mult genunchii. Dar până să leșin, mai au și ei de tras. Pichi Alonso. Greu pentru Duckadam. Al treilea e greu de apărat. Mă uit să văd unde execută spaniolul. Ursul a plecat de două ori în dreapta. Poate schimbă acum. Tremur tot, mă rog în gând, deschid ochii și privesc. Alonso trage în același colț și ursul meu pleacă acolo pentru a treia oară. Mă, ăsta-i nebun?!, mă întreb fericit văzând ce se întâmplă. 3 penalty-uri aparate! TREI!!! Așa ceva nu s-a mai văzut.

Vai!
E rândul meu.
AL MEU.
Urmez eu.
EU!
Vautrot mă cheamă. Îmi vine să-l întreb: EU?!?!?!?! Nu am putea să sărim peste asta?
Dar îl aud pe Lăcă:
– Hai, Găboajă, curaj!
– Unde să bat?!??!
– Hai, lasă că știi tu!

Știu pe naiba, murmur în gând. Genunchii nu mă ascultă, tremură ca niște piftii. Televizorul vâjâie, inima îmi sare din piept. Dar gândul îmi fuge la tata. Este în tribună, nu îl văd, dar îl simt cum strânge în mână fanionul roș-albastru. Nu pot să-l fac de rușine. Nu pot. Nu l-am făcut niciodată. Nu m-oi apuca acum! Hai, curaj, Găboajă, că nu-ți taie nimeni capul! Și oricum nu-l plec. Oricum, ieșim cu capul sus după finala asta. Ma încurajez singur degeaba. Dar ce-ar fi să facem istorie? Unde naiba să bat? Undeeeee?

Iau mingea, o așez pe punctul de 11m și-mi iau elan. M-aș fi dus până la poarta opusă, până la hotel, până-n România la Sângeorz-Băi pe jos în acel moment, numai să fac elanul ăsta cât mai lung. În fine. Curaj, Găboajă! Plec să trag. Unde naiba trag? În ce colț? Parcă pășesc pe nori când mă îndrept spre minge. Nu, nu, sunt într-un vis. Îmi vine să închid ochii, s-adorm pentru un moment și să mă trezesc cu cupa în brațe. Să scap naibii de această povară. Cine m-a pus? Cineeeee? Ei, cine. Uite acuș, acuș, acuș, e vina lui Lăcătuș!

Ia gata, că trag. Trag!
Îl simt pe Urruti că pleacă în stânga și-mi lasă colțul din dreapta lui liber. Ca o invitație: „Măi, țărane, trage acolo dacă vrei să marchezi!”, parcă îl aud și acum în închipuirea mea. Ia gata, că trag.
Și trag.
Și…
GOOOOOOOOOOL!
GOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOL! GOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOL!
2-0 și m-am liniștit. GOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOL!, urlă la reluare și televizorul din capul meu.

Răsuflu ușurat ultima dâră de oxigen care mi-a rămas. Și-mi vine să zbor. Avem 2-0, ce naiba!!! Cum ar fi dacă…

Urmează al patrulea pentru ei și Duckadam. Văd ursul cum se pregătește. Își ia poziția în poartă. Se concentrează. Hai, ursule! Apăra-ți puii! Fă-ne campioni! Și închid ochii.
Trage Marcos.
Recunosc, nu pot să privesc.
Ascult doar. Se aude mica noastră galerie. Duckadam! Duckadam! Duckadam!!!
Deschid ochii și sunt campion european! Visez? Ce mai contează. Plutesc? Da!!!

Îmi zăresc colegii alergând ca nebunii spre portarul nostru. Bărbulescu a luat-o în altă direcție. Unde naiba fuge ăsta?! Plec și eu spre Duckadam, dar nu pot să alerg. Sunt amețit. Nu-mi vine să cred. Îl caut pe Belo din priviri, pe Lăcătuș, pe Loți… dar văd doar niște jucători îmbrăcați în alb care nu seamănă cu ai mei. Noi eram roș-albaștri. Doar în acele culori îi recunoșteam cu ușurință. Ne îmbrățișăm cu toții, suntem fericiți, suntem campioni, suntem români!!!

Îl caut iar pe tata în tribună cu privirea și nu reușesc să-l găsesc. Oricum e în sufletul meu. Și mama la Sângeorz-Băi și sigur plânge în acest moment. Dar plânge de fericire. Lacrimile curg și pe obrajii noștrii. Hai, dați-ne cupa! Nu mai avem răbdare când primim medaliile. Vrem cupa!

S-o ridicăm și s-o arătăm plini de mândrie spectatorilor din stadion. Să facem turul de onoare! Televizorul tace și el. Cred că plânge cu lacrimi 3D, prea a rămas fără voce. Facem turul de onoare împreună, purtăm cupa în brațe, de la unul la altul. Ne oprim în fața micii noastre galerii, îi salutăm pe ai noștri și, gataaaa!!!, îl văd pe tata fluturând stegulețul cu însemnele echipei mele de suflet.

Uite-l pe tata! Și ochi în ochi cu el, acum izbucnesc în plâns. Și acum îmi dau seama ce-am făcut. În sfârșit, s-a sfârșit! Tot ce-mi doresc e să mă odihnesc.
Sunt sleit.
Terminat.
Sunt fericit.
Sunt în istorie.

Vise frumoase, Sevilla!

Gata! Cupa e în vestiarul nostru si eu tot parcă visez.
“Cai verzi pe pereți cu Gabi Balint” rulează în continuare în capul meu, doar că acum genericul e cu trofeul ăsta. Televizorul tremură și el de emoție. Sau o fi de la antenă. I-aș repara-o, dar nici eu nu sunt mai lucid. Visez sau chiar am câștigat noi?

Intru la duș, unde rămân minute bune cu ochii închiși sub apa fierbinte. Sunt epuizat, dar fericit. Hărmălaie mare în vestiar. Auzim non-stop, non-stop, non-stop „bravo, mă!”. Ceea ce mă face să încep să cred că trofeul din vestiar e chiar real.

Vin pe rând și conducătorii să ne felicite. Suntem anunțați că soțiile ne așteaptă afară la autocar. Nu au vrut sa plece fara noi la hotel. Păi, dacă soțiile ne așteaptă, sigur e și tata cu ele, așa că bag viteză. Încep să mă grăbesc cu îmbrăcatul să ies cât mai repede.

– Măi Belo, vreau să-l iau pe tata să doarmă cu mine în noaptea asta. Crezi că poți să-ți găsești un loc unde să dormi?
– Stai liniștit, asta nu-i noapte de dormit. Trebuie să sărbătorim până dimineață!
L-a luat securistul care ne-a însoțit în cameră la el până la urmă. Cred că voia să fie sigur că Belo al nostru nu are de gând să rămână în Spania.

Ies din vestiar, mă îndrept spre autocar, văd o parte dintre colegii mei îmbrățișându-și soțiile în lacrimi de fericire. În sfârșit, îl văd și eu pe tata! Mă așteaptă cuminte cu stegulețul în mână. Mă strânge în brațe cu putere! Antena se repară pe loc. Imaginea e mai clară ca niciodată. Așa arată fericirea. Când tata își strânge în brațe băiatul, câștigătorul Cupei Campionilor 1986.

Ajungem la hotel unde, surpriză!, suntem invitați la petrecere. Noi nu pregătiserăm nimic, dar au avut grijă gazdele noastre să se ocupe. Ne-au făcut și un tort mare. Când naiba au avut timp? Aha, deci nu mi s-a părut mie. Meciul chiar a durat o viață!
Îl duc pe tata în cameră, îl las să se pregătească și-l iau pe Belo la plimbare.

– Hai, să ieșim puțin pe stradă!

Am nevoie de puțină liniște înainte de vacarmul petrecerii. Nu pot să realizez ce am reușit. Televizorul face ca toți dracii, văd imagini cu mine la meci, de-azi noapte, cu loviturile de la 11m, cu Ursul, cu Lăcă, cu degetele de la plimbare. E o nebunie de nedescris. Aer. Am nevoie de AER!
Ieșim împreună pe străzile liniștite din jurul hotelului. E trecut de miezul nopții.
– Mă, tu realizezi? Mă!, mă întreabă colegul meu de cameră.
– Nu pot să cred. Parcă visez! O să ne dăm seama când ajungem la București.
– Păi, ce, mai plecăm la București? Acum e momentul. Îți dai seama ce viitor avem aici?
– Ești nebun. N-am cum să rămân. Ce o să se întâmple cu părinții mei? Rămân fără serviciu. Și apoi, cine știe când o să-i revăd. Și pe sora-mea. Nu pot, Belo!
– Știi cu cine o să dorm în cameră în noaptea asta? Cu securistu’!!!

Izbucnim amandoi în râs. Ne întoarcem. Petrecere mare în restaurantul hotelului. Nebunie. Surpriza și mai mare când vedem vinul de pe mese. ROMÂNESC! Aha! Deci se pregătiseră și ai noștri. L-au adus cu noi în caz că… știți… câștigăm Cupa… Nu, nu pot s-o spun cu voce tare. Mi-e că dispare trofeul ăsta. Dacă e doar un vis? Mai bine îl mai prelungesc, de ce să mă trezesc acum? Petrecem, bem vin, cântăm. Televizorul e cu mine, mă pune să mă uit din nou și din nou la aceleași imagini.

– Hei, Găboajă! Știu că te stresez, dar bagă-le bine în cap, să nu le uiți niciodată. Să-ți aduci aminte de ziua asta toată viața ca și cum s-a întâmplat ieri. Cine știe unde o să fii peste 30 de ani, dar mereu o să fii Campionul de la Sevilla. Lumea trebuie să vă afle povestea, povestea unei zile de 7 mai. Cea mai frumoasă dintre zile. Ai băgat la cap, da?

Ăsta era televizorul.
Da.
Oficial am înnebunit.
Am vedenii și aud voci.
Mi-e clar, e doar un vis, mă aștept din moment în moment să bată la ușă nea Mitică să ne trezească să coborâm la masă.
Și apoi îl văd pe tata.
Are ochii plini de lacrimi.
Mândrie. Dragoste. Emoție.
Nu trebuie să vorbim, că acum știu.
O văd în ochii tatei.
Nu e niciun vis.
Chiar am câștigat Cupa Campionilor!!!
Încep să țip, să mă bucur, să leșin, să îmi revin, să cânt și să strig în gura mare, ca o revelație, ca și când acum s-a terminat meciul pentru mine:
AM
CÂȘTIGAT
CUPA
CAMPIONILOR!

Gabi Balint

Text și imagini preluate de pe pagina de facebook Gabi Balint