Păi, ce să vândă, bre? Stema aia caraghioasă? Brandul FCSB? Păi, de astea vrem să scăpăm toți, noi vrem Steaua noastră, aia în cinci colțuri. Ori, pentru asta, trebuie să se cadă la înțelegere cu CSA, deci tot acolo ajungem… Că, ne iesplică guralivul, jucătorii îi vinde separat, ca să-și recupereze investiția. Asta când ultimul bilanț contabil arăta că Steaua (FCSB, ca să priceapă Șumudică) nu mai are datorii la finanțator. Mă rog, e treaba lui, el știe ce bani a băgat, ce a scos, sigur că vrea și niscai profit, așa că, mai știi, poate găsește pe vreunul care-i gata să-i ia și pe jucători la pachet.
Treaba e că noul patron nu prea ar fi sigur pe ce a dat banii, că văd că nici juriștii nu cad de acord asupra singurului lucru care contează: palmaresul. La urma urmelor, dacă tot ce se vrea e un loc în prima ligă, ar ieși mai ieftin de cumpărat Chiajna. Sau Astra. Sau chiar Dinamo.
Toate belelele de azi își au originea în lucrul de mântuială făcut la preluarea secției de fotbal de la clubul Armatei. Chichițe avocățești pe care nici nu mă obosesc să le iau la puricat, că tot nu m-aș pricepe. E clar că nici avocații nu știu cum să clarifice totul. Pur și simplu, nimeni nu știe sigur ce a mai rămas Armatei, ce e al lui GgB, astfel ca una sau cealaltă din părți să poată deveni unicul deținător al mărcii, al palmaresului, a tot ce înseamnă Steaua, cea înființată în 1947. CSA își menține poziția rigidă, GgB dă din clanță bucuros că e pe sticlă iar, iar noi, suporterii, suntem dezbinați, oferind un spectacol dizgrațios. Iar Steaua e în derivă… Ultima pățanie, cu UEFA punând piciorul în prag în jenanta poveste a antrenorului ce nu e antrenor, se adaugă șirului de balcanisme ce condimentează fotbalul nostru pretins profesionism, dar de un amatorism de cămin cultural.
Steaua e singura echipă românească de fotbal cunoscută în Europa și în lume. Steaua e clubul cu care ar trebui să se mândrească toți românii. Istoria de aproape 70 de ani, cu atâtea împliniri, e terfelită astăzi de niște fanfaroni ce nu pricep ce înseamnă un simbol național. Egoismul, încăpățânarea sapă la temelia monumentului ridicat de atâtea generații de fotbaliști, de antrenori, de conducători de club. Și e păcat…
Trăim vremuri grele pentru fotbal. Centrele de copii și juniori sunt în paragină, valorile sunt puține. Speranțele, ce apar atât de rar, abia așteaptă să-și ia zborul spre țări unde curg laptele și mierea. În locul lor, un val de jucători de pe cele mai îndepărtate coclauri, a căror valoare nu le permite mai mult de bietul nostru campionat. Majoritatea modești mingicari, rar câte-o excepție fericită. Și ne obișnuim cu mediocritatea poleită de nume greu de pronunțat, din țări care abia de știm unde se află. Și rânjim satisfăcuți când nava amiral a fotbalului românesc ia apă…
Pare blestemul nației… O nație gata să jubileze la eșecurile Simonei Halep, ale lui Bute și ale puținilor care mai încearcă să țină sus steagul României. Și ați văzut că ei se-mpuținează pe zi ce trece? Sportul nostru a obosit, gâfâie din greu. Să-i dăm un brânci, să-l terminăm de tot, ce dracu`…
Andrei Sava