19-10-09

Am renuntat la Steaua...

"Sunt câteva luni de când nu am mai scris, am început să uit de Steaua. Ultimele meciuri pe care le-am privit printre ceilalţi suporteri, au fost cele mai triste meciuri din viaţă mea, parcă nu mai aveam aceeaşi tragere de inimă. În fiecare dimineaţă, cafeau era savurată în faţă televizorului, însă în ultimul timp schimbam postul TV imediat ce apărea vreo ştire legată de clubul meu. Erau deja doi ani de "Război Rece" cu ciobanul, doi ani în care am înghiţit multe din partea acestui om, am înghitit până am ajuns la capătul răbdarii.

Ce rost mai avea ? Îmi tocisem nervii si sănatatea, ca apoi să văd şi să aud zeci de mii de indivizi care îl apărau şi îl vedeau un fel de "Mesia".

Steaua Bucureşti, iubita mea Steaua Bucureşti, echipa pe care bunicul meu m-a făcut să o iubesc şi să am ocazia să o văd cum nimicea orice oponent, murise, iar mie începuse să nu îmi mai pese.
Stiam că ceva din mine disparuse, mă simţeam cenuşiu în interior, dar înţelesesem că ciobanul a câştigat, am înteles că nu avem nicio şansă să îl răpungem şi să..."

Acestea au fost ultimele cuvinte pe care le-am auzit, înainte să primesc lovitură după lovitură din partea conştiinţei, lovituri care îmi aminteau de momentele prin care trecusem alaturi de această echipă.
Conştiinţa mea devenise Fantoma trecutului, din romanul lui Charles Dickens şi începuse să îmi prezinte trecutul meu alaturi de Steaua.

Până să realizez ce se intâmplase, eram aruncat pe Şükrü Saracoğlu, din Istanbul, arena lui Fenerbahce, acum multi ani, mai exact in toamna lui 1997.

Steaua Bucuresti pleca la un nou drum, pe banca cu acelasi om de astăzi, Mihai Stoichită, cel care încă nu era supranumit Lippi. Era proaspăt impus în scaunul de antrenor al Stelei, după ce Dumitru Dumitriu renunţase la postul său. Echipa din bulevardul Ghencea era aproape să egaleze recordul Chinezului Timişoara, de 6 titluri consecutive, iar întreaga sarcina pica pe umerii lui Stoichiţă, secundul lui Dumitriu până anul trecut.

Începutul de sezon fusese destul de bun pentru Steaua, chiar dacă fusese eliminată din preliminarile Ligii Campionilor de Paris Saint Germain, astfel fusesem aruncati in Cupa UEFA, unde sorţii ne-au scos în faţă pe Fenerbahce Istanbul, echipa lui Sabin Ilie, mitraliera din sezoanele trecute din atacul Stelei.
În Ghencea a fost 0-0, Sabin ratând o lovitură de pedeapsă, stârnind un uriaş scandal în meciul în care Stoichită scăpase ca prin urechile acului de o infrangere.

Constiinţa mă aruncase in Istanbul, într-un meci în care Steaua era prevenită să vină cu un "sac" pentru numărul de goluri pe care urma să îl primească. Turcii deja deveneau o putere în fotbalul european, Fener aducând perla Bosniei, pe Bolic şi având în spate o armată de suporteri furioşi.

Brusc incepusem să imi amintesc ce se întâmplase acolo. Erau primele minute, iar "superofensiva" echipa turca nu aflase încă unde este mingea, iar Steaua presa din ce in ce mai mult zidul turc. Astfel, în primul sfert de ora, Cristi Ciocoiu cade dupa un faul la vreo 35 de metri de poarta lui Rustu (vă amintiţi de el, la fel de arogant şi atunci), din flashurile pe care le aveam în trecut, lovitura asta libera era de fapt de la vreo 45-50 de metri distanta.Turcii şi-au pus un zid format din doi oameni, probabil considerând că Militaru nu este capabil să tragă de acolo. Eh, s-au înselat teribil. Priveam cum Damian a lansat un proiectil din acel drept teribil pe care îl avea, care a ras tot în calea sa pană să rupă în două plasa portii lui Rustu.

Era 1-0 pentru Steaua, pentru Steaua cea pură, nu cea de azi mânjită de Becali, Steaua care dacă te prindea îţi rupea plasa porţii. Priveam plin de emoţie jocul dezinvolt al Stelei, ce trasee, ce lansari. Catalin Munteanu şi cu Roşu ameţeau fundaşii turci, Lacatus devenise un vulpoi bătrân care nu te ierta. Işi pierduse viteza, însă nu şi inteligenţa şi viziunea asupra jocului. Atacul stelist era format de un atacant de careu, întra-adevar un jucator care merita această denumire, pentru că era nemilos în faţa porţii. Cristian Ciocoiu, înaltul bacăuan care aştepta câte o minge de la colegii săi, nu avea să îl ierte pe Rustu. În minutul 44, Laurenţiu Roşu plecase cu 3 turci în cârca pe partea stânga spre careul advers. Era tras, lovit, dar nici gand să renunţe la minge, dar avea nevoie de ajutor, avea nevoie de susţinerea fundaşului lateral de pe partea sa, îl aştepta pe Felipe Nebunu (Filipescu), dar Felipe părăsise Steaua. De nicăieri, unul din mânjii Stelei, Iulian Miu, apare liber in marginea careului, Roşu îi plasează mingea imediat, Miu nu stă pe gânnduri si centrează spre Lăcătuş, Fiara fiind aproape singură în careu. Imediat din spate apar doi turci, dar Lăcă este prea viclean şi îi lasă mingea lui Cristi Ciocoiu care o trimite fara milă. 2-0 Steaua !!!

În ţară lumea era în al nouălea cer de bucurie, Steaua le oferise o nouă bucurie. Brusc începusem să îmi amintesc cum alergam prin casa, plângând de bucurie, având pe mine un tricou cumpărat din magazinul de lângă Cismigiu, singurul loc unde puteam să gasesc ceva mai autentic cu Steaua.

Steaua câştigase acel meci cu Fener, 2-1, iar nimeni nu umbla să îi asculte părerea tâmpită a lui Gigi Becali, nimeni. Toata lumea se lupta pentru interviuri cu jucătorii, nu cu cămătarii care fac audienţă la televizor.
Joi, Steaua joaca iaraşi cu ei, dupa 12 ani. Fenerbahce este o mare putere, Steaua este doar o umbra. Imi doresc să le reamintim ce au păţit cu noi, însă vorba lui nea Imi : "să nu ne facem iluzii ca să avem deziluzii".

Ciobane, ai reuşit să îţi mai baţi joc odată de mine, ai reuşit să mă faci să nu mai văd vreun meci al Stelei în templul meu, ai reuşit să mă faci să îmi pun dubii legate de acest război,ai reuşit să îmi anulezi abonamentul, ai reuşit multe, dar ghici ce? Mereu o sa am amintirea Stelei Pure, Stelei pe care o iubesc, Stelei care mă impinge din spate, Stelei care o sa mă facă să nu renunţ vreodată.

Ai reuşit multe, dar nu o să reuşeşti să îmi inchizi gura şi să mă faci să renunţ la Steaua pe care o iubesc.

Nu uita: SUPORTERII SUNT NEMURITORI, TU NU !


I.N.Money