02-10-09

"Suntem finalisti... Cupa Campionilor Europeni este la Bucuresti!"

Ştim vorbele astea pe dinafară, visăm cu ochii deschişi sau închişi momentul, şi recităm pe dinafară unsprezecele de start. Dacă nu ştim tot meciul, oricum penalty-urile le visăm, le avem tatuate în adn. E ceva care să ne mai poată mişca? Ei bine niciodată să nu spui niciodată.

Primul meu contact legat de Cupa Campionilor Europeni a fost la o conferinţă de presă prin 2000. La rugămintea Păuneştilor, contestaţi şi în criză de imagine, Cristian Ţopescu preluase vremelnic funcţia de ofiţer de presă al clubului. În preziua lui 6 mai, a venit agale în sala de conferinţe ducând după el „puii” Ligii Campionilor şi al Supercupei. După conferinţă m-am dus la glonţ la el şi i-am spus:

„Nea Cristi, mort copt, trebuie să fac o poză cu ele să le ţin şi eu, să le simt”.

Ţopi mi-a zâmbit şi mi-a spus:
„Fă doar cu cea a campionilor, îi lipseşte capacul dar e fotogenică, Supercupa este jalnică se cojeşte, ce vrei le ţin într-o debara”.

Nu exista hi5 pentru laudă, poza s-a făcut pe film, şi până nu s-a developat am murit şi înviat de mii de ori. Am trăit intens emoţia dar în final am pus la loc de cinste fotografia.

Azi avem muzeu, camera foto la orice telefon şi în ultima vreme nici un motiv pozitiv de imortalizat până ieri. Cu surle şi trâmbiţe, alai de jandarmi, bodyguarzi şi diverşi funcţionari, Cupa Ligii Campionilor a intrat pe poarta Dorobanţi a Televiziunii Române. Ne-am adunat ca la urs, ne-am făcut poze cu ea, cu superbul camion, însă toată chestia emoţionantă s-a petrecut într-un studio nu mai mare decât o sufragerie.

Iniţial, trebuia să se transmită live la 21:00.
„Nici vorbă” au spus „joacă Steaua nu putem să nu vedem meciul!”.

Aşa că, pe la 18:30, şi-au făcut apariţia în micul studio 12. Duckadam, extrem de emoţionat mai ales de când poartă pe umeri povara funcţiei de Ambasador al UEFA Champions League, Gabi Balint venit direct din studioul Sport.ro şi Tudorel Stoica, aproape de nerecunoscut, foarte slab şi tras la faţă, dar la fel de sprinten şi atletic (pun rămăşag că în teren stă şi acum mai bine decât Andrei Ionescu).

După 23 de ani s-au reîntâlnit cu cea mai mare realizare a lor, a fotbalului românesc, şi, la fel de modeşti şi de emoţionaţi, au atins-o, au redepănat amintiri şi au acceptat cu stoicism avalanşa de fotografii.

Din regia studioului 12 stăteam aproape muţi şi urmăream sideraţi un moment magic. Capitanul, goleadorul şi îngerul, faţă în faţă cu o fata morgana pentru toţi fotbaliştii români în activitate.

Sunt din alt film: au atât de mult bun simţ, sunt atât de simpli, încât nici nu ai spune că sunt nişte figuri emblematice ale unui popor iubitor de fotbal. Stăm şi le sorbim vorbele şi snoavele imortalizate pe cameră sau din culise şi am vrea ca seara asta să nu se termine niciodată. Pur şi simplu, pentru că nu vreau să mă întorc la gigi becali, la mizeria în care ne bălăcim acum, în fotbalul modern unde probabil că fiul meu nu mă va înnebuni cum îl urcam eu pe tata pe pereţi punându-l să-mi povestească la nesfârşit momentul penaltyurilor.

Steaua mea este cea pe care nea Coca Cozma Teoharie o strigă în miez de noapte, în care Duckadam, Stoica, Balint şi ceilalţi sunt pe teren şi în care tot ce e mai bun şi mai frumos din noi suporterii se cântă în tribună.

Trofeul Ligii Campionilor este la Bucureşti cum a fost şi acum 23 de ani. Eu am trăit o seară magică la fel de puternică poate dacă eram pe Pizjuan în '86, pentru că, în accepţiunea mea, există un destin:

Oare prezenţa acestei Cupe, care în ţară a scos în stradă peste 10.000 de oameni şi care există în România câştigată doar de Steaua adevărată, nu de cea furată, nu este cel mai bun pretext pentru un asalt extraordinar asupra mizeriei şi nenorocirii? Răspunsul, indiferent care este el nu se poate găsi decât în Piaţa Constituţiei.

Alex (Keluboss)