26-03-13

Cei mai iubiti dintre pamanteni

La anumite intervale de timp, apar evenimente care ne fac, pe unii dintre noi, sa reluam, sa lungim si sa complicam – in mod perfect inutil si nociv, dar favorabil intestinelor proprii – o ecuatie simpla, formata din termeni precisi – necontestabili – si dintr-un rezultat pe masura de simplu si precis. Necontestabil si ala.

Altfel spus, exista un context, niste fapte certe si niste rezultate la fel de certe, care contrazic, anuleaza, infirma, desfiinteaza toate avatarurile prin care sustin, unii dintre noi, bunastarea matelor personale.

Ce se intampla si ce se va intampla nu sunt chestiuni de interpretare, nu sufera unghiuri si nici nuante – e o chestiune care tine de certitudine absoluta. Nu exista dezbatere asupra a ce sunt anumite fapte si atitudini, si nici asupra consecintelor pe care le nasc aceste alegeri – indiferent de faptul ca vrem sau nu vrem, ca acceptam sau nu.

Ce fac unii dintre noi (si constient si inconstient) e ceva nu atat flagrant sau nociv – cat strigator la cer.

Schimbarile de masti si roluri in functie de cat de plin sau gol e burdihanul, se numeste un fel de prostitutie. Spun „un fel”, pentru ca a avea biroul pe centura nu e atat de nociv precum fenomenul aflat in desfasurare in cazul nostru. Cand mai sunt si roluri moralizatoare, pe vocalize si directii, atunci se transforma in cea mai jegoasa forma de prostitutie – aia neasumata, in care incerci sa-i prostesti pe toti prin iuteala de mana si nebagarea in seama a baletului intre niste extreme.

Mai bine zis, a diferentei dintre ce esti si ce (vrei sa) spui ca esti. Intre ce sunt si ce-ai vrea sa fie (sau sa nu fie) faptele tale. Consecintele care se nasc de pe urma lor.

Baletul asta cordit intre ceea ce, in fapt, reprezinta incontestabil niste extreme – care, evident ca nu sunt recunoscute ca atare – are un singur scop si rezultat: incercarea de a beneficia de toate avantajele pe care ti le da pozitionarea, selectiva, temporara, cvasi-provizorie si interesata in fiecare dintre cele doua extreme (determinata de un singur resort: cat de mult si bine iti umpli matul prin pozitia in care esti la acel moment), fara a suferi, insa, dezavantajele pe care le are, invariabil, o pozitionarea fixa – adica normal principiala – intr-una din cele doua extreme.

Aceasta intreprindere – practicata pe o scara ceva mai larga decat ar parea la prima vedere – este ticaloasa intr-un mod absolut. Iar indivizii, desi cu aparenta pe care si-o promoveaza sau le-o investesc niste ametiti, de „echilibru, luciditate, intelegere matura si profunda”, sunt de departe cei mai ticalosi din intrega problema stelista.

Cu mult mai detestabili si – mai ales – nocivi, decat milioane de oi ancestrale.

Pentru a nu incurca minti odihnite, nu voi face vreo referire la care dintre extreme este cea corecta. Sa zicem ca nu stim. Dar tin sa arat, scurt si inatacabil, ca o a treia cale este una de o ticalosie strigatoare la cer.

Unii (cei mai multi): se simt bine, nu-i intereseaza nimic altceva, se bucura de frumusetea unui joc de fotbal, se desfata cu rezultatele si anvergura unui club, se simt parte la ceva care le da satisfactii, posibilitatea de a-si asuma niste succese, se distreaza, se tin ocupati, isi satifac dorinte sau alte chestii ce tin de intimitati psihice etc.

Ii doare-n cur de istorie, de traditie, de cine am fost, cum am ajuns acolo, ce obligatii avem in fata acestei mosteniri. Ori ii distreaza, ori nu-i distreaza, dar nici nu-i deranjeaza comportamentul lui Becali din ultimii 10 ani (pot spune, sau chiar spun ca-i deranjeaza, dar nu-i asa, pentru simplul fapt ca pastreaza celelalte caracteristici care nu s-ar mai pastra, daca i-ar deranja cu adevarat). Sunt niste onesti in felul lor, care, pe langa un caracter mizer al clubului, se multumesc si cu rezultate sub-mediocre, asta fiind o ciudatenie pe care nu o inteleg si care tine de o mutatie profunda la nivelul genelor.

Avantajul pozitiei: se bucura uneori de echipa, in multitudinea de forme posibile (Us 24! Le-am tras-o la javre etc.). Dezavantajul: in ultimii 10 ani, s-au bucurat de echipa cam un an din trei, in restul de 7 ani, mai mult plangand (si inghitand umilinte pe banda rulanta de la felurite javre). Sunt acuzati ca nu Becali, ci ei au provocat decaderea, pe toate planurile, a clubului.

Ceilalti (foarte putini, raportat la masa): nu se simt deloc bine. Pun (bine-rau) in centrul conceptiei lor despre Steaua, valorile, adica mostenirea istorica, sintetizata pe scurt astfel: obligatoriu performanta de cel mai inalt nivel, obtinuta obligatoriu pe baza unui comportamental cel putin decent, si spargerea, din in cand, a unor plafoane de excelenta.

„Performanta de cel mai inalt” nivel nu e un concept abstract – vine din media statistica si trebuie raportata si la conditiile celorlalti. Se stie cu cat a scazut media performantelor Stelei in ultimii 10 ani, fata de precedentii 10 ani si fata de tot restul istoriei.

Iar despre „comportament” nu mai discutam; suntem circul nu doar sportiv al Romaniei. Suntem o mizerie care exprima – public – toata principiile contrare unui comportament macar normal, daca nu meritoriu, cum a avut Steaua in cele mai multe momente ale istoriei sale.

Astia „ceilalti” vor performanta de nivel maxim, dar obligatoriu pe fondul unui comportament cel putin decent.

Una fara alta nu intereseaza si nici nu se accepta. E foarte simplu: daca nu exista constant performanta maxima si comportament cel putin normal, nu exista Steaua. Nu se negocieaza identitatea clubului. E – e. Nu e – atunci nu e. Clar?

Ceilalti, vad ce se intampla mai grav decat o disparitie fizica – o transformare in ceva grotesc. Si urasc aceasta entitate, pe masura diferenta dintre ce a fost, ce trebuie sa fie si ce este si garantat va fi Steaua. Nu o detesta – o urasc! Pe ea si toate anexele ei – uneori cu aparenta meritorie.

Avantajul pozitiei: tin in viata Steaua, prin simplul fapt ca exprima ce si cum ar trebui sa fie. In niciun caz nu le va putea reprosa nimeni ca au ingropat-o.

Dezavatajul: pentru ei, pana la final (oricare o fi ala), relatia cu Steaua va fi exclusiv una dureroasa, de vaduvie (e un concept interesant asta: nobila vaduvie...). Nu se vor mai bucura niciodata de vreun dulce beneficiu al calitatii de suporter stelist, dar se vor bucura de dulcea durere pe care ti-o da faptul ca stii, in ciuda greutatii uriase, ca faci lucrul corect. Sunt considerati ori nebuni, ori extremisti, ori teribilisti, ori populisti, frustrati, complexati, resapati etc.

„Echilibratii” (cati or fi, dar mult mai multi decat „ceilalti”): astia sunt dati dreaqu...Viata lor e formata din spagate, schimbari permanente de pozitie si, de fapt,dintr-un continuu du-te–vino, du-te–vino du-te–vino.

Du-te–vino din niste extreme morale, sa ne intelegem foarte bine. Ei isi castiga avantajele ambelor extreme, neincarcandu-se cu dezavantajele niciuneia (dezavantaje care fac posibile avantajele din capul locului – o lege naturala de baza, care incalcata, da masura a ce sunt acesti indivizi).

Astia o sa-ti spuna ca Becali e cel mai nociv, dar nu o sa fie deranjati in a se imbuiba cu rezultatele pe care le produce acesta. „Castigam? Bravo ai nostri! Pierdem? Muie Becali!”

(Si se stie ca, in oglinda, lucrurile se vad invers: Ce vina am eu, Becali, ca am pierdut? Ce, eu am jucat? Eu am dat banu’! Nu-s io de vina! Ii dau afara!”)

O sa-ti spuna ca Steaua va fi distrusa de coabitarea cu Becali, ca de-aia il si contesta, dar nu vor ezita in a se atasa emotional la toate modalitatile aluia contestat, sustinand avatarurile lui, in mod uneori frenetic.

In conceptia lor, e nashpa ca Becali a babardit, babardeste si promite sa babardeasca pe vecie clubul, prin modul in care clameaza ca va angaja si da afara antrenori, va transfera jucatori, se va raporta la colaboratori profesionisti, va investi, va respecta traditia de performanta, va teroriza jucatorii, va dicta pe aspecte tehnice, va umili gloriile, se va susbtitui permanent clubului si va pisha istoria.

Dar e OK sa sustii ce naste din chestia asta.

Ei nu-l sustin pe Becali, ca e rau, dar se uda toti atunci cand de sub pulpana lui Becali iese vreun iepure mai de soi. Atunci, apuca cu ambele maine trufandaua si baga in ei pana la capat, fara sa respire, fara sa mai mestece, fara sa nimic. Inghit si ragaie. Ca sunt echilibrati...

II inteleg si nu-i blamez pe cei care ignora, nu-i mai intereseaza sau nu i-a interesat niciodata altceva decat sa bage in dansii. De asemenea, ii inteleg perfect, pentru ca ma aflu printre ei, pe cei care urasc mutantul fecaliot de azi si, mai ales, certitudinea ca viitorul nu va aduce decat infiltrarea lui adanca in codul ADN al clubului, transformand secventa initiala intr-una perfect opusa.

Cei de mijloc, insa, „echilibratii” astia sunt niste mari jigodii – motivul unic pentru care acceseaza periodic „optiunea contestare” fiind simplul fapt ca-si stiu, sau macar isi simt optiunea ca ticaloasa. Si atunci, incearca sa-si ascunda ceea ce in mod evident resimt ca fiind vina, agitand cartea „respectului, valorilor, istoriei”.

Faza, in sine, n-ar fi o mare tragedie, dar problema uriasa este ca, odata investita calitatea de purtator al unor principii si valori (pe care singuri si le-au asumat), indivizii sunt reprezentanti ale lor. Prin numarul relativ mare, compromit, din aceasta calitate, insasi acele principii si valori pe care si le-au asumat.

O fac in momentele in care schimba mastile si rolurile, sperand ca nimeni nu-i atent. In momentele in care, desi nu-l vor pe Ala, care e asa si pe dincolo, ei „nu uita sa fie stelisti, se bucura de antrenor si jucatori, nu sunt orbiti de ura, sunt lucizi” etc.

In realitate, e o singura cheie: indivizii sunt si cu gura pe ciolan, dar si cu curul negaurit. Si schimba pozitia de fiecare data cand e ocazie de inhatat vreun ciolan sau de gaurit vreun cur.
Au mancat intotdeauna (sau mai mereu) fara sa plateasca.

Au inhatat intotdeauna (sau mai intotdeauna) din ambele parti ce era de inhatat la varii momente, neplatind niciodata nimic, atunci cand – si o parte si cealalata parte – in mod obligatoriu, isi platea optiunea.

Pentru ca eroii nostri sunt mobili... Erau mereu acolo cand se haleau ciolanele si dincolo cand se plateau.

Mereu! Sau mai mereu.

De fapt, stim cu totii cam ce si pentru ce fac indivizii. Orice, pentru burdihan, dar neasumat. Acoperit, pentru ca, pe fond, sunt lasi pe cat sunt de ticalosi. De fapt, in calitatea de (falsi) opozanti intaresc monstruozitatea care se numeste, azi, Steaua. Asta este adevarata culpa pe care le-o retin acestor persoane – pe care le-as indemna sa se vopseasca pe fata, precum clovnii, daca nu as jigni clovnii prin asta.

Astia care sunt (in acelasi timp) si asa si asa, si – culmea! – se mai si promoveaza ca fiind aia echilibratii, sunt de departe cei mai detestabili insi pe care i-a nascut stelismul.

Filip Pindean