23-02-13

Negru vopsit în roşu şi albastru

Să restabilim cadrul normal – adevărul – prin reiterarea unor lucruri care au bizară însuşire de a fi uitate, mai ales în anumite momente mai speciale.

Protestele au început din cauza comportamentului domnului George Becali. Nu din cauza rezultatelor, nu din cauza jocului, nu din cauza transferurilor, nu din cauza trofeelor, nu din alte cauze. Din cauza persoanei domnului Becali.

Au început dintr-o singură cauza – comportamentul considerat inacceptabil (pornind cu CTP, Malonga, Huidu, înjurarea lui Hagi, Iordănescu, Boloni, scosul echipei la defilări electorale, început intervenţiilor în echipă, cu Diniţă, Pădureţ, circul făcut pe la televizor şi, mai ales, apariţiile repetate în numele Stelei – care atunci erau considerate „o ruşine ce nu se va mai putea şterge”, ş.a.m.d.).

Asta nemulţumea lumea: faptul că un nebun îşi bate joc de Steaua prin toată persoana lui, îngropând în ruşine o istorie glorioasă, prin exerciţiul opusului comportamentului instituţional ireproşabil, de până atunci, al clubului. Nimic altceva n-a declanşat reacţiile de contstare decât chestia asta – ruşinea de a fi asociaţi cu Becali. Asta în sine.

Ăsta a fost unicul motiv al tuturor protestelor, unicul scop, unica problemă şi unica soluţie a Stelei – despărţirea de Becali.

Astfel, raţiunea de a fi a contestărilor s-a bazat, mai exact, pe credinţa majoritar acceptată că o coabitare pe termen lung cu Becali ar distruge clubul în toate celule lui intime, deformându-i caracterul până la nerecunoaştere.

Mai apoi abia (şi subliniez, pentru că e muuultă ceaţă: mai apoi abia) au apărut, perfect logic, şi rezultatele dezastruoase, repetate an de an în care se depăşeau noi şi noi recorduri ale ruşinii – care nu făceau decât să reconfirme, dacă mai era nevoie, justeţea poziţiei contestatarilor.

Poate nu vă mai amintiţi, în euforia momentului, de bilanţul general: 2 titluri în 10 ani, 1 cupă în 10 ani, multiple ruşini cu rivalele în campionat, de 3 ori mai mulţi antrenori schimbaţi decât în restul istoriei, chix-uri ruşinoase în Champions League (unde ne-am prezentat mereu lamentabil) şi momente la înălţime în Europa League înainte de încasarea banilor, şi momente mediocre în rest, cu excepţii rare (cam 1/5).

Poate nu vă mai amintiţi de sezonul curent: „Reghe pleaca în secunda doi dacă nu face cum îi spun eu. Eu decid cine pleacă şi cine vine. Eu sunt mai specialist decât MM şi Rege la un loc, ei mă ascultă, ca un frate mai mare”.

Am performat în Europa?

Poate nu vă mai amintiţi ce înseamnă această performare; nu banii care să construiască alte performanţe, ci exclusiv, fără excepţie, banii care hrănesc cancerul, adică mizeria Stelei. „Pe mine nu mă interesează decât să iau banii din Champions League”. Cum s-a întâmplat şi după Liege, şi după Borisov, şi după Galata. Ce-a urmat după ele? Sau nu ne mai amintim?

Momentele astrale, care altădată dădeau galoane clubului, astăzi, prin Dumnezeu ştie ce blestem, nu fac decât să întărească dezastrul. Pentru că, fără excepţie, după ele n-a urmat decât o cădere şi mai accelerată. O confirmare a jegului, care, astfel confirmat, s-a simţit suficient de sigur încât să facă ce ştie mai bine: să se întindă.

Succesele sunt cele care omoară, cu adevărat, Steaua. Pentru că ele vin să acopere adevărata patologie roş-albastră – o dictatură a incompetenţei, anormalului şi hidosului, care – pe termen lung şi la o privire de ansamblu – nu a lăsat, nu lasă şi nici nu poate lăsa, decât o continuă deagradare – până la transformare totală.

Transformare în ceva opus.

Succesele dau unora impresia a ceva pentru viitor, pe când – în fapt – garanţia pentru viitor e totală şi certă – vine din comportament, mentalitate şi principii, adică din modul de a face lucrurile.

Iar noi ştim care este acel mod de a face lucrurile care va produce rezultate corespondente, pentru că ne este reconfirmat din 10 în 10 minute.

Cu toate astea, chiar acestea fiind faptele – adică termenii precişi ai ecuaţiei – noi aşteptăm altceva de la viitor, deşi legile naturii nu se schimbă după cât de bine ne simtem noi, iar aceeaşi cauză nu poate produce decât acelaşi efect.

Iar, şi iar, şi iar, şi iar. Şi iar.

Pentru toate astea, mai exact pentru profunda dramă trăită de Steaua – pe multiple niveluri – după meciul cu Ajax, tot ce mai pot simţi e o adâncă şi nemărginită ură.

Ne aflăm în faţa unuia din cele mai negre momente din istoria clubului. Unul din cele mai negre momente, dacă nu chiar cel mai.

Filip Pindean