01-02-13

Legendarul Voja Pancevac

“Partizan nu se iubeşte, nu se urăşte. Partizan e religie”

Dacă legendele clubului Partizan, Bjeković, Saša Ilić, Petar Božić ar fi întrebate care este molecula esenţială care a ajutat la formarea ADN-ului acestui mare club sportiv ar răspunde la unison: Voja Pančevac.

Voja s-a născut într-o zonă măcinată de război la acea vreme, Bosanska Dubica anului 1943, la scurt timp după ce 25.000 de partizani îsi pierdeau viaţa în ceea ce avea să fie una din bătăliile memorabile ale acestora, fundamentală în definirea identităţii poporului iugoslav: Ofensiva de la Kozara împotriva Puterilor Axei. Un război ce îl lasă pe micul Voja la nici 6 luni fără părinţi, sora şi 5 fraţi.

Peste 2 ani, la 4 octombrie 1945, se înfiinţa JSD Partizan iar din 1949 avea să îndrăgească necondiţionat acest club. Atunci primeşte vizita neaşteptată şi emoţionantă a unui frate mai mare, Mirko, comandant în Banja Luka şi susţinător înflăcărat al Partizanului. În perioada petrecută la “Casa orfanilor de război” din Banja Luka, pe când nimeni nu-l recunoştea şi nici nu ştiau să-i spună cine este, Voja îşi găsea liniştea în transmisiile radio ale Partizanului, acesta fiind singurul lucru cu care se identifica. Întâlnirea cu Mirko avea să-i confirme că legătura cu Partizan este pe viaţă. La 16 ani se mută în oraşul Pančevo din Banatul Sârbesc, la doar 15 km de Belgrad. Încă de la început a arătat aptitudini de lider, reuşind să-şi mobilizeze colegii de clasă în încercarea de a asista la meciurile alb-negrilor, fiind nedespărţit de steagul lui preferat.

În anii ’70, Unchiul, cum era alintat de suporteri, câştigase atât respectul fraţilor partizani, cât şi pe cel al suporterilor Stelei Roşii, având dese şedinţe cu liderii acesteia. Era îndrăgit pentru că reuşea mobilizarea oamenilor şi făcea orice sacrificiu pentru ca de meciurile alb-negrilor să se bucure si cei care nu-şi puteau permite deplasări mai lungi. Mai mult, clubul îi oferea ocazional posibilitatea unor deplasări în condiţii mai bune împreună cu aceştia, dar el prefera de fiecare dată să meargă alături de camarazii lui pe cont propriu, aşa cum a fost crescut. A susţinut mereu că nimeni nu va reuşi să-l plătească pentru a iubi Partizan şi că cea mai mare răsplată venea atunci când cineva care a crescut alături de el în spiritul Partizan şi de care a avut grijă se realiza ca om. “În viaţa mea am căutat siguranţă, dar şi un sens. Pe cel din urmă l-am găsit în alb şi negru."

Când fostul mare antrenor al Realului din Madrid, Miljan Miljanić (o adevărată legendă a alb-roşilor din Belgrad) i-a oferit acestuia un pandantiv alb-roşu, spunându-i: “Voja, aş dori ca cei de la Steaua Roşie să te vadă pentru că nu au un lider ca tine iar un club fără un lider puternic nu poate exista”, Voja i-a răspuns: “Este mai uşor să cumperi 11 jucători de fotbal decât 1 suporter al Partizanului. Aptitudinile sportive sunt de vânzare, dar sentimentele niciodată.”

În anii ’90, o anghină l-a determinat să renunţe la mare parte din meciurile de fotbal, dar să meargă în continuare la cele de baschet, handbal şi polo. În cadrul unei gale care a avut loc în 1998 la Teatrul Naţional din Belgrad acesta a primit medalia de aur pentru performanţă în sport şi totodată distincţia de cel mai devotat suporter Partizan al secolului trecut. Avea să continue tradiţia de a merge la meciuri cu aceeaşi pasiune, spunând că se hrăneşte cu fiecare gol şi cu fiecare reuşită a favoriţilor săi şi cu bucuria din ochii nepoţilor pe care-i lua la meciuri.

Pe 9 ianuarie 2013, la 70 de ani, Unchiul Voja a plecat dintre noi pentru a fi alături de bunul său prieten Dragan Mance, fost fotbalist la Partizan şi poate cel mai mare talent al fotbalului iugoslav, decedat la doar 22 de ani. Pornind de la perioada orfelinatului, când şi-a construit identitatea şi continuând cu anii de maturitate când viaţa lui era înconjurată de frumuseţea celor 2 culori pe care le-a îndrăgit mereu, povestea lui Voja Pančevac merită cunoscută de noi toţi cei care ne pierdem uneori orizontul şi renunţăm prea uşor la ceea ce ne-a oferit identitate şi am iubit cândva, poate mai mult ca în prezent.

Pentru tine noi trăim, / Pentru tine noi murim / Şi orice s-ar întampla / Vei rămâne echipa mea.

Fox