21-12-12

Cronica sfârşitului lumii – Sensu’ vieţii

De când ne naştem primim o povaţă: « AVEŢI MARE GRIJĂ CE FACEŢI ÎN VIAŢĂ ! » că orice faptă îşi are răsplată, ce-i bun şi ce-i rău ni se pun laolaltă şi se cern la grămadă prin sita virtuţii, faptele bune răstoarnă şi munţii şi sfarmă bolovanii faptelor rele, grohotiş şi nămol, butuci şi surcele ne atârnă pe gât şi se văd urât precum belciugu’ înfipt într-un rât, ne asumăm stigmatul inocenţei păcătoase pledând nebunia unei vieţi tumultoase în faţa completului absent din oficiu, invocând circumstanţe de virtute şi viciu.

Azi dimineaţă m-am sinucis aşa cum mi-a fost prescris la o şedinţă de acupunctură, i-am dat vieţii adevărata măsură urmând cel mai bun tratament paliativ, fără efect secundar sau tardiv. M-am căţărat târâş-grăpiş pe un acoperiş unde mi-am aşezat corpu’ pieziş pentru a fi incinerat de explozia solară, am vrut pentru prima oară să mă contopesc în spectrul luminii, să alerg printre îngeri, să ating heurvimii, să fiu şi eu parte din Edenul pierdut ca să dau sens unui nou început. Prins în acest efect tranzitor am ignorat îngerul păzitor care se descălţase când a descălecat de pe umăr, aveam bune şi rele, un noian să-i enumăr, aş fi mărturisit totul într-o singură serie însă aveam nevoie de o perie pentru a-mi curăţa umărul prăfuit de eunucul neantului, i-am arătat recunoştinţa ignorantului de tip nou, ce nu apreciază valoarea unui cadou – veşnicia flască oferită celui ce n-a cerut să se nască, am urmărit siderat, gură-cască, ritualuri străvechi de înmormântare spirituală, exerciţii de vorbărie goală în faţa vidului indifferent dar avid permanent de noi locatari la normă, pe fond de nimic şi nimic fără formă.

Dacă tot m-a respins veşnicia am ales să plonjez în bicisnicia unei istorii care fardează o planetă răbdătoare, o Penelopă ce-i şi ursitoare, fecioară oxigenată prin propria-i geneză cu-n destin stabilit într-o anamneză plămădită în grote de primii astronomi, suflete îndrumate de gnomi către reîncarnare, un destin care doare, o soartă grea ca un jug, flăcări ce au ars pe rug mii de minţi curioase, cenuşa lor din carne şi oase s-a risipit pe tălpile sfinţilor miruiţi de papi ce au binecuvântat tot soiu’ de satrapi preaplecaţi în faţa sutanelor purpurii, sunt cei ce au pus Pământu’ pe pirostrii şi au plecat în lume pârjolind continente, răspândind în patru zări dogme demente peste mormane de cadavre, oameni ucişi de palavre smulse din sfinte guri de prooroci şi trâmbiţate de... ventriloci.

Ultragiat, m-am refugiat în prezentul plagiat după un trecut ruşinos, într-un bâlci insidios unde zarafii moderni vând trecutul ca pe ciungă şi vată, istoria învingătorilor fără de pată, cruciaţi conectaţi în reţelele sociale ce îşi transmit mesajul pe diverse canale, către mamele purtătoare de embrioni, viitorii pioni, copii ce vor cunoaşte ierarhii incerte, holograme, portrete ale zeităţilor cu statut de vedete. Am reevaluat societatea de consum născută postum după împreunarea cu mânia proletară, lupta de clasă e prioritară chiar şi în aula unei burse, locul de baştină a unicei surse ce provoacă seisme, panică, schisme, pe piaţa banilor din celuloză, aur aflat în metamorfoză, transformat în hârtie, e apa vie a unei societăţi multilaterale, el ne separă de animale. Am remarcat şi cultura ce nu mai propagă ura, acum se prezintă sub o nouă prestanţă, cultivă dragostea pentru ignoranţă, picturi abstracte cu actori epileptici, clovni angajaţi să-i combată pe sceptici, învăţaţi de duzină cu privirea haină ne inventează complexe de vină aducând în dezbateri noi păcate primare, cu efortul minţii şi a frunţii sudoare depun jerbe de flori cuprinşi de fiori în momente solemne, mărturii peste vreme atestate prin documente şi încrustate pe monumente.

Am încercat să desluşesc viitorul... să găsesc numitorul sensului vieţii, roua dimineţii, atât de frumoasă, se transformase în ceaţă lăptoasă care se afunda într-o întunecime uscată, eternă şi netulburată, unde zăceau laolaltă toţi cei care au trăit vreodată. Erau şi profeţii apocalipsei ascunşi în penumbra eclipsei profeţiilor lor confirmate de propria moarte. Urmaşii noştri vor dăinui peste vremi, mucegaiul, gândacii, râme şi viermi vor trăi viaţa la fel de intens, fără regrete şi fără vreun sens...

LDS