12-12-12

Scaunele din GHENCEA (1991-1999)

Primele scaune libere din Ghencea au fost fa-bu-loa-se.
Au aparut in 1991, dupa ce s-au linistit nelinistile. „Au aparut” e un fel de a spune, nu prea corect, ba chiar profund nedrept din anumit unghi.

Nu au „aparut” asa cum au aparut gradenele, adica n-au aparut de undeva de sus, si, cu siguranta, n-au fost pentru toti la fel. La fel cum gradenele au aparut si au subzistat in afara unei influente cat de vagi care sa fi fost exercitate de public, la fel au aparut si au subzistat si scaunele de dupa `91.

Asemanarea fundamentala consta in faptul ca si gradenele si scaunele veneau de sus si publicul nu avea nici vina, da` nici merit raportat la ce reprezentau ori dadeau acestea. Publicul primea si consuma. Se bucura, se intrista, aplauda sau huiduia, zicea bogdaproste sau baga-mi-as pula. Da` nu influenta – primea si baga in el.

Diferenta fundamentala consta in faptul ca, daca gradenele erau pentru toti la fel, scaunele n-au mai fost. Nu mai veneau de atat de sus-sus. Sus-ul fiecarui club se lasase mult mai jos. La perfect libera influentare a celor care se ocupau – dupa pricepere, perspectiva, viziune, minte. Fiecare-si punea ce scaune vroia (si putea) muschiu` lui.

Adica, scaunele n-au „aparut” pur si simplu, au fost aparute.

Scaunele de dupa 1991 au venit din grija si sub indrumarea celor ce au vegheat la constructia rezultatelor care au ridicat lumea in picioare pe gradene.

Inainte de 1990, individualizarea in marea aia uniforma de scanduri prinse intre ele nu era posibila. Dar era posibila individualizarea oamenilor din iarba, prin individualizarea rezultatelor activitatii lor, adica, ca o consecinta directa, era posibila individualizarea modului prin care s-a ajuns la ele. Principii, valori, raportare la mediu, cai urmate. Modele. Garantii si dovezi.

Dupa 1990, scaunele nu mai erau pe stadionul Steaua din Ghencea la fel ca pe stadionul Vointa Constanta din Badea Cartan, sau Rapid din Giulesti, sau Dinamo din Stefan cel Mare. Nu mai erau pentru ca dupa 1990, s-au putut manifesta liber – si in forma asta – acele modele, garantii si valori – exprimate prin oameni –, care au construit clubul si inainte de 1990. Dovada absoluta, cum am aratat si in numeroase alte ocazii , ca oamenii, nu mediul, au nascut Steaua.

Caracteristici: suuuper-rezistente, confort minimal adica spatar auster, foarte scurt, de vreo maxim 20 cm, o grosime remarcabila (ca element de comparatie contemporan, cred ca erau, fara exagerare, de doua ori mai groase decat cele mai bune scaune de modelul asta pe care am stat – alea din sala de la Chiajna). Faza interesanta ca erau relativ flexibile in rezistenta lor.

Nu stiu din ce era facut materialul ala, plastic cu rasina (sau dracu' sa-l ia), dar cand sareai ca animalul pe spatar (pe spatar, nu pe sezut!), se indoia – cat sa nu se rupa – da` rezista. Rezista! Era aproape imposibil de distrus. Sunt convins ca, cu banii cu care s-au comc andat cele 28.000 de scaunde din Ghencea s-au utilat in urmatorii ani cel putin alte 3 stadioane de capacitati medii, din jur.

Trainicia si siguranta erau senzatiile principale traite pe ele. Din pacate, si siguranta ca nimic rau nu se poate intampla.
Deci, scaunele astea noi, care veneau sa inlocuiasca gradenele, consacrau niste mutatii ceva mai semnificative decat cele strict urbano-edilitaro-cutare.

Cel mai important, locurile erau individualizate, tu erai tu, nu te mai lipeai de vecin si nici nu te mai lipeau de vecin. Fiecare cu spatiul lui. Totusi, se comunica, se circula usor de sus in jos, de la stanga la dreapta. Neavand spatarul inalt, nu puteai sa te lafai si te obligau la un efort minimal de susutinere a pozitiei coloanei. Adica, nu te mai sustineai pe cei din stanga si din dreapta, la inghesuiala, dar nici nu erai lasat singur, ti se oferea un minim cadru, un spatar de 20 de cm., si mai incolo confortul depindea de tine. Ti se dadea ceva, f. mult, enorm fata de ceilalti, dar nu tot.

In tot contextul de atunci (noi... ei...), chestia asta nu stiu daca a creat constientizarea ca... sau nemultumirea ca...

Scaunele din perioada 1991-1999 au fost fa-bu-loa-se. Cele mai, pentru ca era pentru prima data cand nu mai erau la fel pentru toti.

Au asigurat magistral trecerea, constituindu-se, pe de-asupra, in garantarea gradenelor noastre de pana atunci. Le-au mai validat odata. Ele sunt dovada noastra ca ce s-a intamplat inainte de 1990 s-a intamplat ca am meritat. Mai sunt si dovada-reper, pentru azi, a modului in care trebuie – si pot fi – facute lucrurile. Au fost confirmare, model si garantie. Speranta si avertisment.

Faza cu scaunele e sugestiva pentru destule chestii din timpurile alea, cat si pentru destule chestii care nu sunt din timpurile alea.

Filip Pindean

Scaunele din GHENCEA (1974-1991)