27-11-12

Eu cand vreau sa fluier... fluier

Da, fluier acum a paguba sau a lehamite, nici nu mai stiu. Stiu ca mi-e lehamite de zicale, lozinci, tot soiul de contre spectaculoase si de fatarnicii purtatori. Dureaza de ceva vreme si promite intens si solemn sa se transforme in ceva cronic.

Daca e sa ma refer strict la subiectul Steaua, gandurile mele sunt prinse intr-un vartej navalnic, arareori pot sa le dau o cursivitate binemeritata si sa le pot ordona dupa importanta. Scriu acum, cand Steaua a suferit a doua infrangere consecutiva si lumea inca digera greu, sau deloc, aceste realitati.

Parerea mea e ca marea majoritate uitam ca e un joc de fotbal, un joc unde s-a dovedit ca nu exista echipe invincibile, legende reincarnate si socluri cu busturi pe dansele care sa dureze. Cu siguranta ca multi asteptau cu nerabdare primul esec dupa aceasta serie nebuna de victorii. A venit si, odata cu Stuttgart-ul, a revenit in viata noastra normalul, acea stare care caracteriza marea masa ros-albastra inainte de descalecatul lui Reghe.

Privind lucrurile prin prisma unui joc era normal si logic sa piarda; cei care o credeau invincibila erau clar de pe alta lume, insa acum s-au ridicat si cei care tacuti prin unghere au asteptat cu degetele incrucisate pasul gresit. Acestia sunt profetii, mistocarii, proscrisii intorsi din padure si care au glasul cel mai ridicat. Nu ar fi nici o problema sa ii auzim pe acestia mereu insa vocea lor doar acum se face auzita, e adevarat ca nimeni nu ii baga in seama cand Rusescu baga boaba dupa boaba in plasa, dar ceea ce fac ei acum e doar ceea ce faceau pana mai ieri fericitii inainte de seria nebuna si ilogica a Stelei.

Eu personal am crezut in Steaua asa cum o stiam, asa cum mi-a povestit tata odata despre ea. O echipa mare, asa se vorbea atunci despre ea, o echipa care te incanta. Eram mic si mi-a rostit cuvantul “incanta”, l-am intrebat ce inseamna si mi-a spus ce ca si cum Mos Craciun mi-ar aduce cea mai frumoasa masinuta(cu telecomanda), atat de fericit te face Steaua.

Timpul a trecut, Steaua si eu am crescut si, la un moment dat, drumurile noastre s-au despartit. Ea a devenit a altcuiva, nu mai era iubita mea, navalnica, nebuna dar incredibil de pasionala. A ajuns, saraca, in mana parvenitilor, a celor pentru care am luat bulane pe spinare la Revolutie in ’89, a celor a caror religie e banul si nu au nici un scrupul in a-l obtine cat mai usor. In urma am ramas eu si inca cateva milioane de suporteri, am ramas cu speranta, cu visele, cu ura stransa in dinti, cu lehamitea zilelor noastre.

Da, lehamite, asta am ajuns sa simt. Nu ma mai preocupa decat pastrarea vie a memoriei echipei mele iubite si in acelasi timp ratiunea sa invinga in fata unei avalanse de mediocritate, prostie si amatorism. Asta e realitatea…noi ce facem? Ne certam toata ziua care e mai stelist ca altul, care a doborat recordul la spart seminte pe stadion, care a inghetat mai mult la meci, care a iubit mai mult….

Of… dragi copii nebuni ai zilelor noastre! E inutil orice indemn la normalitate pentru ca nici unul dintre noi nu stim ce inseamna asta insa putem sa ne respectam unii pe altii. Am trait aceleasi clipe minunate, asta ne uneste, am trait si traim acelesi umilinte, asta ar trebui sa ne trezeasca. Se poate, insa trebuie sa existe vointa, dorinta si putinta. In zilele noastre vointa este inlocuita de catering, dorinta este inlocuita rapid de automultumire iar putinta….putinta nu mai exista.

Trist dragii mei, foarte trist! Dar ne ramane sa fluieram, nu? Ca, doar daca vreau sa fluier… fluier!

Marius Mihet