24-10-12

Emerich Jenei: "Cu ungurii vorbeam ungureşte, cu românii româneşte. Cu toţii eram fotbalişti"

Generația tînără îl știe pe Emeric Jenei doar ca antrenorul care a dus Steaua spre performanța incredibilă a cîștigării Cupei Campionilor Europeni în 1986, dar Emeric Jenei fusese de fapt, mult înainte, unul dintre marii jucători ai Stelei. Am stat de vorbă despre copilăria și tinerețea sa mai puțin cunoscute.

„Ai mei au plecat din Arad pentru că se apropiau luptele“

Jenei e născut în Agrișu Mic, lîngă Arad, în 1937, pe vremea României Mari. Cînd au venit vremurile tulburi, tatăl său nu a vrut să intre în armata română și a preferat să își ia familia și să plece în Ungaria, la Losonc. „Acolo, într-un orășel care acum e al Slovaciei, am stat pînă în ’45-’46, cînd am revenit în România. M-a ferit Dumnezeu să văd războiul, de altfel, de asta au și plecat ai mei din Arad, pentru că se apropiau luptele.“ După terminarea ostilităților, familia s-a întors în România. „Stăteam în Baj, un cartier din Arad unde locuia bunicul meu care era și viticultorul baronului Neuman. Aveam casa într-o vie imensă, iar în fața noastră era un maidan. Toți copiii cartierului ieșeam acolo la fotbal, la joacă și acolo m-am întîlnit pentru prima oară cu mingea. Un scouter de la UTA căuta copii pentru echipă și m-a remarcat. Așa a dat UTA peste mine, la vîrsta de opt ani și jumătate. Era sărăcie destul de mare și, cînd jucam la UTA, am avut șansa de a mi se aloca o masă de prînz, cînd eram junior. Eram o familie săracă și conta. În general, fotbaliștii de atunci proveneau din familii sărace. Mama era casnică, iar tata lucra la UTA. Bunicul meu, fiind viticultorul baronului, mai avea și ne ajuta. Nu am avut o copilărie săracă, dar nici foarte bogată.“

Încă de la UTA, Jenei ajunsese în selecționata națională de juniori. „Primul meu antrenor a fost Csibi Braun. Antrenor la echipa întîi, un foarte bun antrenor, m-a remarcat și a vrut să mă aducă la UTA. Și coleg al lui Borjack, cel care m-a adus de fapt. Școala și liceul le-am terminat la Arad. Mi-am dorit să devin avocat, dar cînd au venit cei de la Timișoara, pentru că și atunci mai alergau echipele după tineri jucători, m-au rugat să vin la ei, cu promisiunea că voi intra la Facultatea de Drept din Timișoara. Dar eu am considerat că este mai bine să fac performanță în fotbal, și altundeva nu aveam cum să fac decît în Capitală și la o echipă unde se urmărește performanța. Și asta erau de fapt Steaua, Dinamo, Rapid și cluburile studențești. Îmi plăcea Steaua pentru că un fost coleg jucase acolo și din cauza asta țineam cu ea. După care colegul meu a revenit la Arad și eu m-am dus la CCA. Apoi am terminat la București și Institutul de Educație Fizică și Sport.“

Lupte grele pentru fotbalistul Jenei între Steaua și Dinamo

„După ce am terminat junioratul și liceul, se racolau jucători. Era o înțelegere între Steaua și Dinamo privind repartiția jucătorilor și, conform acestei înțelegeri, eu trebuia să plec la Dinamo, care voia să dea la schimb un boxer și un canotor. Dar Steaua ținea să mă aibă, și atunci m-a luat din gară un plutonier-major Vasile care m-a cam arestat, mi-a luat toate actele de încorporare-recrutare și m-a dus direct la Craiova, unde am făcut două luni armată dură, la infanterie, la o unitate pe Drumul Bucureștiului. Și abia apoi m-au adus la Steaua.“ Jenei a traversat perioade dificile din punct de vedere politic. A prins anii Regiunii Autonome Maghiare, a prins și politica naționalistă a lui Ceaușescu, menită să acopere criza financiară a României și eșecul sistemului economic socialist. L-am întrebat cum a resimțit puseele de naționalism. Jenei are și acum acel gen de atitudine senină și împăciuitoare, în raport cu care toate chestiunile etnice par prostii. „Naționalismul nu a existat și nu există nici acum. Numai cînd e un bai în politică, atunci încep să se certe națiunile. Cu toți eram fotbaliști, cu ungurii vorbeam ungurește, cu românii românește, era o atmosferă prietenească întotdeauna.“

Cum a cedat Armata unui șantaj sentimental

„În București mai fusesem cu echipa națională de juniori. Pe atunci avea doar 800.000 de locuitori, mi se părea un oraș frumos, plin de verdeață, nu o pleașcă mare cum este acum. M-am obișnuit cu orașul pentru că mai fusesem în cantonamente. Prima oară am avut dormitoarele în club. După ce am terminat armata, clubul mi-a dat casă. A fost și acolo o chestiune, pentru că îmi promiseseră casă, nu mi-au dat și atunci am plecat acasă, la Arad. Plecînd la Arad, au venit după mine doi ofițeri de la club și m-au luat înapoi aproape silit și m-au dus să-mi pună la dispoziție o casă. Dar nu mă afecta treaba asta, pentru că îmi doream să rămîn la Steaua, dar voiam să le forțez mîna, să îmi dea casă. Și cu banii a fost o problemă, că nu am fost făcut imediat ofițer, am vrut să stau angajat civil și s-a întîmplat asta timp de un an și jumătate. Dar după aia, constatînd că colegii mei care erau ofițeri și erau rezerve o duceau mult mai bine, am acceptat și eu să fiu ofițer.“ Steaua a însemnat pentru Jenei trei titluri de campion, în 1960, 1961 și 1968. În 1964 a participat ca jucător al naționalei la Jocurile Olimpice de vară din Japonia, unde România s-a clasat pe locul cinci. Nea Imi, modest ca întotdeauna, își aduce aminte: „Nu era vedetismul de acum. Eram niște oameni modești, care ne cunoșteam valoarea, dar erau bani puțini. Sigur, erau mai mulți bani decît media care se cîștiga în România, dar nu aveam alte distracții decît să ne ducem împreună după un meci la Restaurantul «Berlin», vizavi de CCA, să bem o bere. Ne rezumam la foarte puțin. Scopul nostru era fotbalul, pentru că acolo puteam să dobîndim un nume. În oarecare măsură, atunci cînd ieșeam pe stradă, lumea ne înconjura și asta ne făcea plăcere“. În 1969, după mai mult de zece ani petrecuți la Steaua, lui Jenei i s-a arătat o oportunitate.

Jucător în Turcia

„Aveam 32 de ani. În 1969, am primit o ofertă prin Gheorghe Constantin, fostul meu coleg de la Steaua, care fusese ofertat de cei de la Kayserispor. Ei voiau doi jucători și Constantin, care juca inter dreapta, m-a propus pe mine, pentru că am jucam în spatele lui, fundaș dreapta. Așa am ajuns la Kayserispor, în Anatolia, la vreo 400 de kilometri de Istanbul, într-o regiune muntoasă, unde am jucat doi ani. Era destul de greu să te acomodezi, dar noi ne-am dus, ca să nu fiu ipocrit, fiindcă cîștigam mai mulți bani. Pentru un joc cîștigat, prima era de o sută de dolari, care acum nu par mulți, dar erau mai mulți decît în România. Ca să rămînem titulari în echipă și ca să cîștigăm acești bani, eu și Constantin am încercat să facem în așa fel încît să ne cîștigăm locul în echipă etapă de etapă. Nu pot să zic că în Turcia am simțit în vreun fel libertatea, față de ceea ce era în România. Nu știam noi ce sînt capitalismul și comunismul, nu ne interesa, ci doar performanța și să cîștigăm bani. Noi știam ceea ce trăiam în acel moment. Era interesant cînd venea perioada de Ramadan, cînd musulmanii nu puteau să mănînce, dar noi eram obișnuiți să mîncăm. Pentru că aveam meciuri de campionat, coechipierii noștri cădeau pe jos, seara, la meci. Nu mîncau pînă la ora cinci sau șase seara și erau dezechilibrați. Nu reușeam să-i convingem să mănînce, dar nici ei nu reușeau să ne convingă să nu mîncăm.“

Back in RSR

„În 1971 m-am întors. Constantin s-a întors mai repede, în ’70. Dar eu terminasem deja Facultatea de Educație Fizică și Sport, iar domnul Gică Popescu, fostul președinte al Federației Române de Fotbal și antrenor al echipei naționale, colonel fiind, a văzut ceva în mine și, cum am venit, mi-a pus la dispoziție echipa de juniori mari, cu care am cîștigat campionatul.“ Dacă se poate spune că viața sa de fotbalist a început ca puștan la UTA, cariera sa de antrenor a început cu puștanii naționalei. Mai întîi antrenor secund la Steaua în ’72-’73, a ajuns antrenor principal în anul următor, ducînd Steaua pe locul cinci și cîștigînd primul său campionat în 1975 și încă unul în 1978, cînd a fost înlocuit cu fostul său coleg de la Kayserispor, Gheorghe Constantin. Nu orice mare jucător ajunge și antrenor. L-am întrebat cum s-a produs declicul. „I-am fost jucător lui Gică Popescu și am avut multe discuții cu dînsul. Probabil că personalitatea mea l-a determinat să mă promoveze ca antrenor, și ideile mele, și felul cum eram atent la ce spunea el. Am avut și eu niște oameni după care m-am ghidat: Piști Covaci și Gică Popescu, mentorii mei ei sînt de fapt. Am încercat să fur de la ei ceea ce credeam că e bine și ceea ce pot să aplic dacă voi fi antrenor. Eu nu am fost dur în relația cu jucătorii. Am încercat, însă nu am reușit întotdeauna să acționez pe măsura a ceea ce se întîmpla în jurul meu. Mai repede acționam fără duritate și mai mult cu discuție și dialog. Ca antrenor m-au promovat la echipa întîi ca antrenor secund, un an, apoi am avut un grup foarte bun de jucători în ’75-’76 și am reușit să cîștig campionatul.“

Și, sătul să mai povestească, a mia oară, cum a cîștigat și Cupa Campionilor Europeni, în ’86, Jenei mi-a mai spus: „Steaua a avut șansa de a avea la echipă niște jucători de mare valoare. Iar staful tehnic a fost pe măsura valorii echipei“. Și a plecat la medic.

Alexandru Vărzaru

www.kmkz.ro