22-10-12

Ref: PUZ/24

Administraţiile serioase lasă în urmă mult mai mult decât eventuale – şi foarte aparente – rezultate imediate.
Contribuţiile reale la identitatea şi soliditatea – adică valoarea unui sistem, a unei instituţii –, nu constau în sclipici şi nici în alte aparenţe convenabile – degrabă digerabile şi făcătoare de satisfacţii comune –, ci în modelul rezultat şi rămas ca reper, dar şi în avatarurile practice create, consolidate şi lăsate spre folosinţă ulterioară.

Guvernul Tăriceanu, spre exemplu, nu a fost cel mai bun post-decembrist, doar pentru că un bugetar îşi mai lua două salarii din prime de stres generat de fluturii care băteau prea gălăgios din aripi în parcul central din oraşul Copenhaga (şi alte de-astea), şi nici pentru că un apartament de 2 camere la Piaţa Sudului era cumpărat cu 90.000 de euro.

Adevărata pecetă a guvernului s-a văzut în soliditatea instituţiilor, în absorbţia de fonduri europene, în normalizarea poceselor legislative din domeniile strategice, în umflarea schemei bugetare până la niveluri groteşti, în pensiile la nivel de IT-işti din Suedia a zeci de mii de foşti împinge-tava de peste tot, în milioane de persoane care primeau în fals ajutoare sociale sau pensii de invalid, în nciun dosar de mare corupţie finalizat şi în multe alte de-astea. În lucuri durabile – legea X, iniţiativa Y, Instituţia Z, demararea şi asigurarea finanţării unor largi proiecte de infrastructură, integrate la nivel naţional. Pe hârtie, a fost o perioadă de glorie – de fapt, a fost o perioadă în care s-a exploatat un context, nişte miliarde trimise de amărâţi (primii care şi-au luat-o în muie, după dispariţia magic-ului) şi vrăjeala incompetentă, dar convingătoare a acestor caricaturi de Brătieni în mizerie.

De 12 ani, oaşul Constanţa suportă o administraţie atât de coruptă pe cât poate fi orice administraţie. Nimic special, există şi-n alte părţi. Doar că ăştia, sunt şi proşti, pe lângă că sunt hoţi. Distrugerea urbanistică a oraşului – şi o să mă refer doar la acest aspect, public şi care influenţează pe toată lumea –, este cvasi-vizibilă în toate formele sale. Un oraş rezonabil aranjat acum 12 ani, într-o logică respectată, chiar dacă discutabilă în sine, aşa cum sunt mai toate oraşele care au fost modelate pe baza proiectelor socialiste, a ajuns într-o perioadă foarte scurtă la scară istorică, într-o stare absolut deplorabilă – şi, cel mai grav, fără vreo posibilitate de corijare pe viitor.

În centrul oraşului au răsărit, între case, giganţi de câte 8-9 etaje. Pe bulevarde, pe trotuare de 3 m. lăţime, s-au deshis terase de 2.5 lăţime. Între blocuri, acolo unde exista nişte spaţiu verde, s-au trântit alte blocuri de câte 8-9 etaje. La 2 metri distanţă de blocurile vechi. Ceauşescu era criticat pentru că dezumanizează omul, dictatura îl forţează să nu aibă intimitate, sanchi, convieţuirea la bloc e parte dintr-un proces de topire a pesonalităţi... Aţi văzut cît de aeriste erau spaţiile (mai ales la locuinţele de după `78), cu locuri de parcare rezonabil gândite, cum mici grădini, spaţii verzi în faţa blocului, cu nişte elementare spaţii de degajare, faţă-spate, în fine, cu nişte norme de minim bun-simţ. Nu mai spun de alei, trotuare, parcuri, gândite şi astea pe nişte indicatori restrictivi (unu la nuş câţi), dar gândite, respectate.

Azi, pe spaţiile alea – criticate ca fiind inumane... –, se trântesc alte hardughii, parcările se desfiinţează, parcurile se înjumătăţesc prin dugheni şi alte coşmelii, iar trotuarele nu mai există. Ca să duci un copil în parc trebuie să fii kamikaze şi pilot de raliuri.

Ce mă-sa de civilizaţie e atunci când sărăciile de instituţii ale statului, în loc să fie scoase în afara oraşului, în centre administrative, cum sunt în toată lumea civilizată, sunt îngrămădite în centrul lui. Uite animalul de oţel şi sticlă, de 7 etaje, ce frumos stă fără parcare şi trotuar, lângă o casă de patrimoniu. Da` e dezvoltare, franz, că înăuntru are hi-fi, uaierles şi aer condiţionat. Şi plasme şi apă din bidoane de 20 l. Era mai bine înainte? Da! Era! Nu-i mai bine decât “deloc”! NU! “Deloc” era mai bine!

Ce s-a stricat prin sutele de mii de proiecte anarhice nu va mai fi reparat niciodata şi de nimeni. Ce s-a întâmplat în aceşti 10 ani reprezintă o cădere severă – şi definitivă – pe lanţul trofic al civilizaţiei europene (nu mai vorbesc în comparaţie cu America de Nord). În doar 10 ani, s-a stricat în mod defintiv, până la o eventuală şi bine-venită catastrofă, faţa cea mai vizibilă a civilizaţiei şi gradului de dezvoltare al unui neam.



Acum 10 ani erau căi deschise spre o dezvoltare armonioasă, dacă s-ar fi respectat nişte elementare şi minimalissime reguli de civilizaţie: exemplu european, dezvoltarea împinsă în afara oraşelor în mod strict reglementat, proiecte largi de infrastructură stipendiate de către stat (canalizare, gaze, electricitate, construcţie, asfaltare străzi), şi aferentele legi stricte de urbanism (înălţime maxim atât, trotuar minim atât, distanţa minim atât), restricţii severe la construcţiile în interiorul oraşelor, aprobări trecute printr-un filtru transparent şi cinstit, cu proceduri de publicitate masivă, proiecte de infrastructură “cetăţenească” în dezbatere publică, reguli super-restrictive cu privire la construcţiile pe petecele de spaţiu verde existente, restituirile date doar în acţiuni sau în alte forme de compensare, dar sub nicio formă în natură şamd. În fapt, nişte chestii minimale.

Asta înseamnă dezvoltare adevărată şi civilizaţie comunitară: trotuare de 4 metri, gaze şi apă la 15 km. de oraş, spaţii largi, parcuri, locuri verzi, restricţii draconice (adică normale) privind CUT, POT şa, adică restricţii la făcutul a ce vrea pl ta.
Nu era nimic imposibil sau prea savant, şi totuşi, lucrurile astea nu s-au făcut. S-a făcut opusul lor. Cu nişte consecinţe care nu sunt conştientizate încă. Trauma va fi este atât de adâncă şi atât de nereparat, încă nu poate fi acceptată, ci doar minimalizată tacit.

Se acceptă că nu mai există trotuare şi trebuie să-ţi rişti viaţa mergând pe stradă, printre maşini, că nu mai există locuri de parcare sau spaţii verzi, pentru că toate sărăciile cu 300 de euro şi-au luat bulgăreşti, că s-au desfiinţat linii de tramvai, că eşti obligat să te urci în maşină, ca americanii, şi să conduci 40 de minute, pentru o pâine, că nu mai ai soare, acolo unde aveai acum 4 ani.

Se acceptă că de la ceva normal s-a ajuns la ceva anormal. Iar, prin lipsa de reacţie, se şi consacra anormalul ca fiind normal. Retardul se consacră ca excelenţă iar degradarea de fond ca progres. Troglodismul ca civilizaţie.

Administraţiile serioase lasă întotdeauna în urma contribuţii durabile, utile. Zgârie-norii, mall-urile, vilele, proiectele imobiliare, restaurantele cu terase pariziene, magazinele de lux, cazinourile şi maşinile de la noi nu sunt semn de civilizaţie, dezvoltare şi prosperitate, ci dimpotrivă, – prin cum şi unde au fost făcute –, o dovadă dureroasă a gradului de retard instituţional, civic şi sufletesc al statului, precum şi al gradului de anchilozare cronică, fosilizată, al celor care ar putea şi trebui să influenţeze, prin înţelegere şi reacţie, cicatricile atât de permanent vizibile care se nasc şi rămân – fără a mai fi măcar recunoscute –, pe obrazul unei societăţi aflate în picaj.

Filip Pindean