18-10-12

O poveste in spatele unei fotografii

Zambetele copiilor contrasteaza puternic cu seriozitatea tehnicianului. Imaginea este idilica, si pare sa arate un viitor mare al unui club puternic. Lumini, echipamente impecabile, totul este zugravit in culori dulci. O ipostaza, care parca invita la o proiectie in viitor: un patinoar plin aplauda viitoarea generatie ajunsa la maturitate, in timp ce Rangerii se pregatesc pentru un duel aprig pe gheata. Ce se ascunde de fapt in spatele acestei fotografii?

Am avut o discutie lunga cu omul care a tinut in viata acest proiect, si am impresia ca aceasta fotografie este un instantaneu blocat. Are in spate un trecut fantastic, imortalizat si de antrenorul care sta martial in trening albastru, dar are un mare semn de intrebare in ceea ce priveste viitorul.

“Eu unul nu mai pot, Alex!”, marturiseste omul. „Ori se restructureaza clubul ori nu stiu cum sa mai continui. Trebuie sa facem un sistem socios, sa restructuram din temelii, CSA-ull, sa innoim mentalitatea ca sa putem sa facem performanta adevarata”. Ascult fara sa am nici un argument pro sau contra. O lupta continua, pentru a aduce bani, pentru a tine piept unor cluburi care au cadrul si mijloacele de a face performanta. Un chin de a trai intr-o structura veche, de ce sa n-o recunoastem comunista, de a supravietui fara infrastructura proprie, fara suporteri, fara vizibilitate, doar cu umbra unei sigle care te obliga sa nu abandonezi, sa mergi mai departe.

Citius, altius, fortius, pentru unii oameni este un credo, un modus vivendi. Ei traiesc pentru fotografie, pentru zambetele copiilor, pentru emotia parintilor care fac sacrificii enorme, pentru pasiunea care abunda de pretutindeni, pentru drogul ciudat al sportului adevarat, al omului care invata de mic sa lupte pentru a se autodepasi.

Va merge povestea mai departe? Vor apuca acesti copii, care zambesc in poza, sa priveasca peste ani la aceasta fotografie intr-un album, ca pe un punct de unde au plecat intr-o cariera stralucita? Sau se va narui totul sub greutatea gloriei care apasa pe umeri celor cativa oameni care se zbat pentru ca acest club sa dainuie?

In moarte clinica pacientul CSA are nevoie ca de oxigen de o resuscitare din temelii. Cum se va face, cine o va duce la capat si sub ce forma, ramane sa vedem de pe margine, din ce in ce mai impasibili, privind la alte fotografii, unde ne regasim poate si noi in trecut, cu un prezent greu de dus, si cu un viitor incert.

La baschet lucrurile incep sa se miste incet, animate din nou de o mana de oameni entuziasti. Pentru hochei singura speranta in acest moment este zambetul copiilor, cerbicia parintilor care isi doresc ce e mai bun pentru copiii lor si fac sacrificii, peste sacrificii, si oamenii care duc in spate povara gloriei care nu ii lasa sa abandoneze soarta unui club aflat in fata unui moment de cumpana.

Povestea din spatele acestei fotografii trebuie sa continue, pentru cei mai multi dintre noi, Steaua inseamna CSA!

Alex (keluboss)