03-09-12

Critica orgoliului stelist

Nu ştiu cum şi-au păstrat alţii integritatea şi identitatea stelistă sub Becali, dar eu m-am salvat prin prieteni. De când îmi bate inima în piept şi exist în această lume, am fost înconjurat de ceea ce aş putea numi, cu un oarecare aer pompos, prieteni de idei. Astfel, viaţa mea stelist, înainte şi după 2003, nu a avut nici o tangenţă cu şcoala, facultatea sau spaţiul public, ci a luat amploare exclusiv în cercul meu de prieteni.

Erau, pe de o parte, deplasările pe care le savuram împreună cu entuziasmul specific vârstei. Şi mai erau nesfârşitele dezbateri pe care, voluptuoşi şi îndrăgostiţi, le organizam periodic. În preajma unui meci, totul era perfect şi spontan. Ne întâlneam, mâncam, beam şi discutam. Dese şi delectabile erau şi vizionările de filme video ale unor meciuri istorice, care se terminau întotdeauna prin schimburi aprinse de idei. Erau apoi cărţi, ziare, materiale de care unii dintre noi făcuseră rost şi care erau dezbătute la sânge, cu pixul în mână. Ar fi o greşeală să se creadă că aceste discuţii erau superficiale, deoarece debordau prin precizia cunoştinţelor, fineţea inteligenţei, autenticitatea interesului şi umorul discursului. Statura intelectuală a prietenilor mei stelişti era remarcabilă şi o depăşea pe a multor suporteri consacraţi de la alte echipe. Pasiunea noastră comună era Steaua.

Astăzi nu vreau să admit că sunt nefericit. Cu excepţia unor constrângeri sociale care au luat naştere firesc, odată cu înaintarea în vârsta, împart aceleaşi bucurii cu stelistul de rând. Libertatea mea, în cercul de prieteni pe care i-am avut, a fost deplină şi, cu siguranţă, aceasta a fost adevarată mea viaţă de stelist, cea despre care voi povesti la bătrâneţe. Paradoxul evoluţiei mele sub Becali este, văzut retrospectiv, o mizerabilă dezbinare de prietenii mei.

Lipsa unitate şi discursul sforăitor de moralizator al celor înfipţi bine în trecut, par să fie schema oricărui protest spre normalizare, dar euşuat: debutezi revoluţionar şi militant şi sfârşeşti dezabuzat şi nostalgic. Ruptura între noi este evidentă şi radicală. Lucrurile au luat o turnură cu totul nouă, în iureşul căreia nu mai poţi interveni. Eu sunt de părere că un stelist cu ştate vechi are două datorii: să redescopere adevarata Steaua şi să înveţe necontenit şi pe alţii cum s-o facă. Mă dezgusta lamentaţia profundă şi zgomotoasă, ale cărei detalii explodează spectaculos pe chipul steliştilor de azi. Stelist demn sau stelist nedemn? Unii stelişti au demnitatea ambiţiei lor, alţii a situaţiei lor, iar cei mai puţini demnitatea persoanei lor.

În ciuda marii bogăţii a personalităţilor noastre şi a oportunităţilor în materie de decizii, stelistul din ziua de azi se găseşte stingherit când e vorba să găsească o expresie care să redea conceptul lui şi în lipsa căreia el nu se poate face înţeles bine nici altora, nici chiar lui însuşi. A făuri o nouă idee de protest este o pretenţie care reuşeşte rareori, şi înainte de a recurge la acest mijloc, aparent disperat, este prudent să căutăm o unitate între noi. Pentru a servi acestui scop, Platon s-a servit de expresia Idee.

Voi ce idee de protest aveţi?

Joga Bonito