25-05-12

La noi, la STEAUA!

Ca şi apa, unii oameni iau imediat forma vasului în care sunt puşi. E şi acesta un har, să te poţi lepăda de tine, cel de ieri, cu dezinvoltura şopârlei care-şi schimbă pielea odată cu anotimpul.

De regulă, cazurile când slujbaşii îmbracă fără complexe o piele nouă de ţuţări sunt considerate de lume cu oarece umor, fiindcă au o nepotrivire majoră, ce nu poate fi ascunsă.

Am cunoscut, cu ceva ani în urmă, în comuna Baia, un agent sanitar negru, căsătorit cu o localnică. Cum ajunsese africanul veterinar în Dobrogea era, în sine, o nuvelă, chiar şi fără relaţia de amor.

Comic era însă faptul că, deşi stabilit doar de o săptămână în localitate, africanul se băga tot timpul în vorbă, începându-şi frazele în acelaşi fel: „La noi, la Baia...”

Cazul lui Mihai Stoica, omul care ia, fără probleme de conştiinţă, forma opiniilor lui Gigi Becali, nu are, în sine, nimic agreabil, deoarece persoana zice mereu: „La noi, la Steaua...” dar antecedentele ne conving că s-ar lepăda şi mâine de Steaua dacă ar găsi un culcuş mai bun, un os cu mai multă carne.

Ce-i ciudat, la acest executiv de context, e că se simte obligat să fie în permanenţă încruntat. Să vorbească de sus despre adversari, să practice un cinsim de două parale al pistolarilor şi pumnagiilor din filmele americane de categorie B, ca şi cum doar de miştocăreala lui boantă mai avea nevoie societatea.
Nu am avut nicio reacţie când Gigi Becali i s-a adresat ca unuia fără coloană vertebrală, fiindcă era o chestie de bani. Şi câtă vreme fiecare om are un preţ, preţul demnităţii domnului Mihai Stoica e treaba sa şi a plătitorului.

N-aş face caz nici de enormităţile rostite de Mihai Stoica săptămânile trecute, când a crezut că e potrivit să-i ia peste picior pe rapidişti, amintindu-le de titlurile câştigate de el, domnul Mihai Stoica, la Steaua (!!!).

Luând, cum ziceam, ca apa, forma vasului în care e turnat, Mihai Stoica se laudă cu „câte titluri avem noi”, ca veterinarul din comuna Baia.

De altfel, nu-i singurul care se fuduleşte cu o istorie care nu-l priveşte. După 1990, blazoanele s-au tranzacţionat la fel ca fabricile, locurile în Parlament sau certificatele de revoluţionar.

Ce vreau să remarc, în afara tumbelor devenite marcă înregistrată, e uşurinţa cu care domnul Mihai Stoica licitează, la supărare sau bucurie, secrete din demnităţile pe care le-a ocupat în trecut, intimităţi din poziţiile în care a fost, şi este, pus.

Altfel zis, uşurinţa cu care Mihai Stoica ia forma vasului în care se răstoarnă, nesfiindu-se să denunţe – senin – noi şi vechi aranjamente, ale unei stări pe care altădată o blama şi o folosea ca argument pentru ceea ce părea o definitivă despărţire morală: „Am plecat pentru că nu vreau să asist la distrugerea Stelei. Nu e nicio şansă să mai revin, atâta timp cât acest personaj mai stă acolo. Când va pleca el, da, revin cu toată plăcerea. Gigi Becali distruge Steaua prin comportamentul lui”.

După ceva ani de atunci şi ceva mai multe confirmări că a avut dreptate, „MM îl corectează pe Reghe: «Gigi decide la Steaua, nu noi!»” şi arată că, uneori, ticăloşia şi nebunia merg mână în mână.

Într-o societate civilizată – şi ceva mai respectuoasă cu sine însăşi –, permanentele autodenunţuri frenetice ale domnului Mihai Stoica ar deveni automat dosar cu şină de rapid către neant.

© Tudor