15-02-12

La ce oră joacă Steaua?

O tăcere care apasă îşi face loc între noi. Se târăşte insidios, pe nesimţite şi mă gâtuie. Îmi dreg vocea. „La ce oră joacă Steaua mâine?” Steaua este singurul element care ne leagă. În rest, nu ştiu nimic despre omul de lîngă mine. Ne-am mai vorbit o singură dată la o petrecere şi tot ce ştiu despre el că are o obsesie cu Steaua modernă. Slabe puncte de sprijin pentru a porni o conversaţie. Întâlnirea a fost bruscă, ne-am pomenit faţă în faţă, prea tîrziu ca să ocoleşti preocupat şi ţintind privirea oriunde altundeva. Feţele noastre lungi şi tropotitul uşor din picioare, ferind restul trecătorilor şi încercînd a păstra o distanţă constantă între noi doi, nu făceau situaţia mai suportabilă.

„Eeee, Steaua!“, m-am luminat eu la față. Înainte de a ofta uşurat că respectivul nu mă întreabă lucruri mai grele, de pildă – cine este marcatorul principal sau care mai e tactica echipei, omul completă obidit: „Nu am mai văzut un meci de-al Stelei de anul trecut. Dar pe cel de mâine seară nu-l ratez“. Minunat! Ce mă fac acum? Cum continui? „Ce frig e!“ – mai zic să întreţin conversaţia, gata-gata să mă podidească şi râsul, şi plânsul în acelaşi timp. Dar, ca printr-un miracol, remarca a mişcat motoarele încleiate ale conversaţiei noastre şi omul a început să povestească despre cele mai noi zvonuri din curtea Stelei. N-am mai ascultat pe nimeni cu atâta interes. Trecuseră 30 de minute şi tipul nu terminase istorisirea. M-am scuzat, am fugit spre spre treaba mea şi a rămas că „la revedere, mai vorbim“. Eh, acel „mai vorbim“ a fost total nesincer, suma tuturor gesturilor de complezenţă.

Nu e singurul gen de rateu de comunicare. Sigur, e penibil şi jenant, dar nu într-atât de enervant ca încercarea de a conversa cu un surd, de pildă. Nu e vorba nicidecum de cei cu defect de auz. E vorba de surdul care se aude numai pe el. De cel care, îmbătat de propriul discurs, nu are urechi pentru aşa-zisul partener de conversaţie. Orice argument i-ai aduce, omul rămîne impasibil. Observaţi, vă rog, că asemenea persoane sunt prin excelenţă la fel de autoreferenţiale ca şi stăpânul lor, Becali.

Conversaţiile cu taximetriştii sunt, poate, cele mai diverse. Nu ştii niciodată ce îl frământă pe omul de la volan. Medicina naturistă, ticăloşiile despre care a auzit el că le comit cei din guvern sau partide. Sau mai nou, teoria dezăpezirii corelată cu încălzirea climatică. O asemenea călătorie cu taxiul vine mai întotdeauna cu o conversaţie surprinzătoare ca un ou Kinder. Conversaţiile astea îmi plac, le caut şi le stârnesc, aşa cum îmi plac confesiunile pe care ţi le fac pe neaşteptate nişte oameni complet străini.

În incheiere, după ce am înotat vreme multă prin centrul înzăpezit, dar având ca şi colac de salvare monologul taximetristului, omul scoate maşina din viteză şi preţ de câteva secunde priveşte pierdut prin parbriz. Continuă cu privirea în jos, scanează cât am de plătit şi îmi pune o întrebare încuietoare.

N-am ştiut la ce oră joacă Steaua mâine seară.


Joga Bonito