09-01-12

Cine l-a pandit pe Zeus

În clipa în care mă pregăteam să scriu că vatmanul tramvaiului care l-a lovit pe Il Luce în orgoliul de șofer este de fapt un arbitru deghizat care a fost setat încă din comunism să rănească familia Lucescu, a apărut textul lui Cristian Tudor Popescu. Pe scurt, CTP are o intervenție logică, edificatoare și menită sa așeze lucrurile pe un făgaș considerat cât de cât normal într-o țară care se încăpățânează să respire normalitate și echilibru prin membri izolați, amplasați în afara zonei de neghiobie pe care se încăpățânează unii s-o mențină vie în mentalul colectiv și întinsă pe arii cât mai largi.

Să fim serioși, e un soi de boală care ne-a cuprins și care nu vrea să ne lase. E un circ ieftin făcut de aceeași „o parte a presei” care este în realitate o medie de exprimare din partea unei mentalități pliate pe cultivarea senzaționalului, pe omiterea simplei rațiuni și umbrirea acesteia de clișee și breaking news (?) menite să modifice percepția generală prin emoții și mesaje fățișe sau sugerate.

Și cine ar fi putut sa-l intervieveze pe mărețul senior al fotbalului autohton? Ați ghicit, imparțialul Ovidiu Ioanițoaia, omul cu mască de cumpătat, garant al obiectivismului și apărător al cauzelor pierdute din fotbalul românesc (Craiova, Rapid), îmbogățitul de pe urma fotbalului din care „nimeni nu trăiește” și păstor al tinerelor talente care aruncă bombe după bombe spre mândria șefului neintervenționist (în virtutea libertății prost înțelese) stârnind compasiune siropoasă și angajamente războinice din partea trepanaților care așteaptă să li se servească rahat (cu dublu sens aici) drept „știre”.

O fi domnul Lucescu un mare antrenor și admit sincer, în ciuda valului de sudălmi venite din partea „adevăraților steliști” pe care mi-l asum acum nu cu mare bucurie, ca a fost un adversar de marcă pentru tot ce a însemnat Steaua și stelismul în țara noastră, dar acest monument de eleganță (cum s-au grăbit unii să-l numească) pare să uite că, deși fotbalul reprezintă o oglindă pentru societate, mai există un ultim dram de realism care ne determină să întoarcem îngrețoșați capetele și să ne revoltăm când descoperim ca josnicia umană se poate prelungi de la ultima acuză asupra unui cavaler al fluierului până la acuza adusă unui vatman care a avut imprudența să circule altfel decât pe jos, în același oraș, pe același traseu și la aceeași oră cu marele Mircea Lucescu.