29-11-11

Derby-ul din trecut vs derby-ul plumburiu de acum...

Privesc spre poteca din trecutul minții, refulând frustrarea fotbalului jucat acum de alții...mărturisesc că simt fotbalul românesc ca un alt sport. Priveam nostalgic.. acum câteva zile la meciurile din CL, dracii milanezi în fața extratereștilor catalani și parcă nimic din ce văd pe plaiurile mioritice nu se aseamănă cu ce vedeam atunci, acolo.

Dar să revin la ce mă macină...mă simt îndoliat.. acum, în prezent.. îmi e dor și dorul mă doare, atât de tare, încât poate niciodată nu am crezut că o să pierd acel, nici nu am cuvinte, acea bucurie, acele sfinte culori, familia din peluză, acele clipe, acele drumuri.

Îmi este dor de tot, tot, tot ce definea meciul cel mai important din țară. Fiindca indiferent de situatii, unicul derby in România este cel cu patrupezii.

Îmi e dor de pregătirea dinainte, de încălzirea cu lichid pentru forța glasurilor, aportul pe care-l aducea sacrificiu nostru și apoi răsplata, care era... sau nu prea.

Derby-ul...era ca o nuntă, pregăteam totul înainte, meticulos, până la ultimul amănunt... și emoțiile pulsau când clepsidra timpului își vărsa ultimele picături până la momentul culminant.

Ce pregătire, un amalgam de așteptare, dăruire, gânduiri, trăiri...

Nu mai zic de băuta ante meci, de orele și nopțile petrecute pt conceperea materialelor.

Îmi e dor până și de mirosul de vopsea diluată, mirosul impregnat în haine, îmi e dor de ieșirile de pregătire, îmi e dor să n-am somn înainte de meci, să mă răscolesc cu gândul la prezența din groapă, prestația noastra și... îmi e dor de toată vibrația ce-mi perturba orice altă activitate.

Deplasarea în groapă, întâlnirea de la Victoriei, răsunătorul slogan dinamo M..e dinamo ce cutremura blocurile din groapă...și toate peripețiile cu micii bolt varianta spartană..

Tensiunea se stropea, nebunia se accentua când intram în groapă ..pff ce sentimente de ură, rivalitatea atingea cote amețitoare și vocile rebele înnebuneau, conectate la tensiunea parcă electrică.

Cum ne simțeam, când nu demult, râdeam de patrupezi prin japonezele cu 2 stupid dogs..râdeam de ei și când am reinventat războiul..bombele parcă fiind inimile noastre și explozia dorința de izbândă.

Îmi amintesc cu drag și de meciurile de acasă, din TEMPLU, unicul stadion pt clubul nostru drag...în templu..prin 98 acel 5-0 umilitor, cu „căpitanul,, magic...cu câinii ieșind cu capul plecat, îmi amintesc coregrafia cu torțele, ADEVĂRATELE RĂZBOAIE...pff câte emoții, câte tensiuni și parcă nici scorul n-a contat..fumigenele, mirosul acru..sau unde punem finala Cupei, lacrimile lui Torje....meciul bun al băieților..vai parcă totul e trecut îndepărtat.

Legați parcă suntem acum..cu lanțuri grele și parcă sufletele ni se află-n stare de transă..

Simțim ușor, ușor boala... bolnavi muribunzi ..care simt cum trecutul se stinge, văd aparatul cum le indică pulsații din ce..în ce mai slabe, parcă trag spre linia continuă dreaptă, ochii se inundă de dor, gândul zboară cu aripi rupte din trecut..dar nu avem cum să atingem prezentul.

Doare, doare, doare și ne afundăm în amintiri..Câți simțiți că ce a fost, n-o să mai fie și deveniți nostalgici plutind în neantul negăsirii?


The White Devil