08-10-11

„Cazul Gică Popescu” sau „Hai sictir, şobolane! (II)”

Cam trei ar fi principalele vome pe care le aruncă de-atât amar de ani detractorii rezultatelor istorice ale Stelei.

I. Steaua lua cei mai buni jucători.
II. Steaua lua cei mai buni jucători cu forţa
III. Steaua îşi impunea influenţa la arbitri şi echipele adverse.

Principala acuză se referă la modul în care a fost câştigata CCE în 1986: racolau cei mai buni jucători şi îi racolau cu forţa. Cât de „cei mai buni” erau fotbaliştii care au reuşit 7 mai 1986, am arătat – fără nicio posibilitate de interpretare – la momentul potrivit.

Altă acuză, referitoare la modul în care-şi impunea Steaua influenţa pe la alte echipe, am arătat prin alt caz mitologic: aţi prelungit meciul până aţi câştigat, l-aţi omorât pe Mateianu.

Cât de „racolaţi cu forţa” erau „cei mai buni jucători” putem demonstra prin exemplul clasic adus în discuţie ca argument suprem de toţi aceşti lătrăi: Cazul Gică Popescu. El e clasic pentru că e singurul fotbalist de valoare şi imagine adus de Steaua după ce a câştigat CCE, adică e singurul de care se putea lega o legendă.

Legenda spune clar: Gică Popescu, tânărul internaţional oltean, a fost forţat să vină la Steaua de familia Ceauşescu, a fost hăituit, ameninţat, băgat la puşcărie, dar el s-a ţinut ca bradul şi a rămas la Universitatea Craiova, care era iubirea lui şi pentru care ura cluburile comuniste – ăsta fiind motivul pentru care a refuzat Steaua, rezistând cu bărbăţie tuturor metodelor abjecte. S-a bătut singur – din principiu – cu familia Ceauşescu, adică, cu regimul comunist, şi a învins.

Sfântul Gică Popescu, simbolul luptei oltenilor împotriva comuniştilor, ministerelor de forţă, bla-bla-bla!

Acum aproape 12 ani, prin primăvara lui 2000, Gică Popescu a dat un amplu interviu în care a explicat cum au stat lucrurile – adică a prezentat faptele.

















Am venit la Steaua în `87, ca soldat, deoarece trebuia să-mi fac stagiul militar. Nouă luni, că intrasem la facultate la Craiova. Nea Tică Oţet mi-a zis, când am plecat: „Gică, du-te, fă-ţi armata, dar să nu semnezi nimic cu ei. Rezistă, n-au ce să-ţi facă”. Am rezistat.

În iarnă, la începutul lui 88, Steaua a plecat în Italia în turneu. Chiar în ziua plecării m-au chemat la stadion Valentin Ceauşescu şi Tică Dănilescu. Era 8 dimineaţa şi la 11 pleca avionul. Valentin mi-a zis: „Gică, semnează să joci la noi până faci armata. După ce o termini, mai vedem”. Am semnat, iar Zanfir şi Crişan s-au întors la Craiova cu drept de joc pentru Universitatea. A fost ca o monedă de schimb. Eu am plecat în Italia, am jucat foarte bine şi am devenit titular fără probleme. Plecase Boloni în Belgia. La câţiva ani, nea Puiu mi-a zis că Boloni i-a recomandat: „dacă vrei un mijlocaş bun în locul meu, ai o singură soluţie: Gică Popescu”. Am jucat la Steaua până în vară, a fost o perioadă care mi-a folosit enorm. (...) Am terminat armata şi, vacanţa de vară, am revenit la Calafat. Trebuia sa revin la Steaua pe 13 iunie 1988, când începeau pregătirile pentru noul sezon. Dar când am plecat de la Calafat mi s-a întâmplat o chestie care m-a marcat foarte tare.

Nici nu ştiu dacă am mai spus-o până acum. Cred că nu. Ei, am plecat de acasă şi, când ieşeam pe poarta casei, m-am mai uitat odată în urmă. În uşa casei ieşise mama să mă conducă din priviri, cum se face. M-am uitat şi plângea tare de tot. Eu am plecat, dar amintirea maică-mii plângând după mine în uşa casei de la Calafat m-a îndoit rău de tot. A doua zi, pe 14 iunie, mă sună taică-miu. Era în oraş, la primărie sau la partid, cu toţi directorii de la întreprinderile din Craiova, cu prim-secretarul, cu profesorii de la Universitate. Mi-a spus: „Băi Gică, întoarce-te, tată, Craiova are nevoie de tine, ştii bine cum mergeam împreună la meci pe Central, pe maică-ta ai lăsat-o plângând, oamenii de aici te aşteaptă”. Era 2 după-amiaza. I-am zis că mă gândesc până la 4, să mă sune din nou. Au fost cele mai grele 2 ore din viaţa mea. Când mi-a spus iar de mama, de zilele în care mergeam la meciurile Craiovei, m-a înmuiat şi am spus: „da, domn`e, mâine sunt la Craiova”. A doua zi, la 5 dimineaţa FUGEAM cu bagajele în spinare de la hotelul Haiducului. Dan Petrescu, stăteam cu el în cameră, m-a acoperit şi n-a zis nimic la nimeni. Când am ajuns la Craiova era deja lume în club, în faţă. Se auzise că mă întorc, dar oamenii încă nu credeau. După-amiază am făcut pe Central antrenament cu Craiova şi vreo mie de oameni au venit să vadă cu ochii lor că se întorsese Gică Popescu.

Tot ce-a urmat a fost o nebunie. EU SEMNASEM, ÎNTR-ADEVĂR, O HÂRTIE PRIN CARE SOLICITASEM SĂ RĂMÂN LA STEAUA ŞI SĂ FIU ANGAJAT ÎN ARMATĂ CU GRADUL DE SERGENT-MAJOR.

Rep: Aţi făcut asta după vreo ameninţare?
Gică Popescu: NU! SINCER SĂ FIU, PARCĂ-PARCĂ AŞ FI RĂMAS LA STEAUA. A fost un anumit moment în care chiar am crezut că voi juca şi pe mai departe în Ghencea. Imediat după FUGA în Bănie, am aflat că Steaua făcea presiuni şi pe numele meu exista un mandat de arestare, pe motiv că aş fi dezertat din armată (n.n. – păi chiar ai dezertat).

Rep: Dar nu terminasei stagiul militar?
Gică Popescu: Ba da, dar EXISTA ACEA HÂRTIE CĂ VREAU SĂ FIU ANGAJAT CU GRADUL DE SERGENT-MAJOR. „Ce să facem”, ne întrebam. Ne-am urcat într-o maşină, eu şi nea Ţîcă Zamfir şi am zis „hai la Govora”. Am stat ascunşi acolo 2 săptămâni.

Mai era puţin şi începea campionatul. Steaua mă pusese pe lista ei de UEFA. (...) Am primit un telefon de la Craiova: „Aveţi grijă, ascundeţi-l pe Gică, au plecat din Craiova cu o maşină spre Petroşani să-l aresteze”. (...) Peste câteva zile începea campionatul. Între timp am fost şi în Bulgaria, la Vidin, trebuia să ni se piardă urma.

Prima etapă, la Oradea, am plecat cu avionul. Îmi era teamă să nu mă aresteze pe aeroport. NU AU FĂCUT-O! Am intrat pe teren şi asta a fost. Din moment ce jucasem pentru Craiova în campionat, nu mai puteam pentru Steaua în cupele europene.

Steaua mi-ar fi dat cam un milion de lei ca să RAMÂN la ei. Concret, un ARO, un televizor color, un video, cam 500.000 de lei şi vreo 3000 de dolari.

După începerea campionatului m-a chemat prim-secretarul Doljului: „Gică, trebuie să mergi la Bucureşti. N-au ce să-ţi facă, să te ţii tare, dar să nu semnezi nimic”. (...) Am plecat la Bucureşti cu taică-miu şi cu nea Ţîcă Zamfir. Am intrat la Ilie Ceauşescu. A scos foaia pe care o semnasem, aia ca să fiu sergent-major şi a zis: „băiatule, vii la Steaua sau eşti dezertor sau mergi direct în arest.” Am zis că nu merg. A chemat doi subofiţeri şi a dat ordin să mă aresteze pentru dezertare. Apoi l-a pus pe nea Ţîcă să semneze o hârtie că se angajează să mă ducă în două săptămâni la Steaua definitiv. Am spus: „tovarăşul general, degeaba semnează, că nu vin”. Peste câteva ore, Nicolae Gavrilă, comandatul clubului, a venit şi mi-a zis: „eşti liber, dar să te întorci în două săptămâni”.

Am plecat spre maşină, m-am întors zicându-i „n-o să mă mai prindeţi niciodată la Steaua.” Am plecat cu scârţâit de roţi şi nu m-am mai întors niciodată.

M-am întors la Craiova ca un adevărat erou. Căpătasem o mare personalitate. La câtva timp după toate astea, galeria craioveană a început să scandeze „Gică Popescu, Dumnezeul nostru!”

Rezumat:
1) Gică Popescu a venit la Steaua pentru a îndeplini stagiul militar de 9 luni. În această perioadă, a semnat – din proprie vointă – un contract cu Steaua, pentru a juca la clubul militar şi după expirarea perioadei stagiului militar.
2) După terminarea vacanţei – din motive strict personale (lacrimile mamei, orgoliul lui taică-su, patriotismul local) – a refuzat să-şi ducă la îndeplinire contractul SEMNAT şi cuvântul dat, şi a DEZERTAT, că aşa a vrut el.
3) În urma acestei dezertări, Popescu nu a suferit nicio coerciţie – arest, amenzi, închisoare, suspendarea dreptului de joc – şi a putut să impună un abuz uriaş – transferul său la Craiova, deşi era jucătorul Stelei –, fără ca nimeni să poată face nimic.. Pe scurt, Universitatea Craiova l-a furat pe Gică Popescu de la Steaua.
4) Legendele au fecundat, cu cât mai mari fiind grozăviile la care ar fi rezistat Gică Popescu (aresturi, torţionări, ameninţări, familia Ceauşescu, lupta cu însuşi comunismul, cu însuşi Lenin sau Stalin), cu atât mai mare Dumnezeul Olteniei fiind Popescu.

Jucătorul clubului Steaua, Gică Popescu, a fugit la Universitatea Craiova că aşa a vrut el, iar Steaua nu a făcut nimic în această privinţă. L-a sfidat pe Ilie Ceauşescu în faţă şi n-a făcut o oră de arest, deşi era un dezertor notoriu. A plecat bine-merci la Craiova de la clubul dictatorial (deşi era jucător sub contract) şi n-a păţit absolut nimic. La Craioiva nu mai era nici Păunescu, care era persona non-grata atunci, nici Andrei, care, de asemenea era în dizgaţie, practic nu era nimeni cu nicio influenţă.

Gică Popescu a fugit pentru că aşa a vrut el şi nu i s-a întâmplat nimic, abuzul fiind contra moralei, contra legii şi contra Stelei.

Astfel, simbolul metodelor curate şi chiar de prea mult bun-simţ folosite de Steaua optzecistă a devenit simbolul abuzurilore inexistente care i se pun în cârcă clubului roş-albastru de cei care au nevoie să facă asta, pentru a putea exista.

Ei să fie sănătoşi

Mythbusters