02-09-11

Problema tricolorului

Fie că ne place sau nu, situația naționalei se aseamănă foarte mult cu situația Stelei din ultimii ani. Dacă clubul nostru drag a suferit și și-a pierdut identitatea pe mâna unui interlop, naționala s-a măcinat ușor prin lipsa de profesionalism din conducerea federației. Fie că ne place, fie că nu, regimul politic din trecut a ajutat enorm la evoluția reprezentativei României, mai ales prin centrele de tineri pe care noi le aveam și care scoteau pe bandă rulantă jucători de superclasă. Având o asemenea pepinieră, doar ura și disprețul celui mai ”mare” antrenor român au pus piedică unei performanțe a naționalei în anii 80, o performanță care putea să fie mai mare decât America 1994. Decalajul provocat de încăpățănarea lui Lucescu senior a adus primele mari meciuri ale generației de aur în perioada lui Emerich Jenei, care ne-a arătat ce înseamnă un antrenor adevărat și a adus jucători de la rivale, jucători care meritau într-adevăr un loc în primul 11.

Performanțele au început să vină, s-a format un nucleu de bază și noi am început să ieșim în stradă de bucurie, să plângem și să urlăm la fiecare reușită. Ne mândream cu Hagi, dar în spatele reușitelor naționalei, eram prea puțin interesați de aparația ruginei în centrele de copii și juniori, apariția corupției și primele semne ale declinului. Nu spun că în trecut, sistemul fotbalistic era curat, că nu se mai făceau selecții după ”plic”, dar atunci aveai de unde alege, valoarea tinerilor fiind extrem de mare. Naționala funcționa la turație maximă, în timp ce fotbalul mioritic murea, era cuprins de umilințe în Europa și mai ales, începea să nu mai furnizeze fotbalisti serioși, ci deja apăreau ”starurile”.

Ultimul tun, ultima răsuflare dată de naționala noastră a fost pe 19 iunie 2000, când ireal parcă, am revenit și am bătut Anglia, calificându-ne în sferturile campionatului European de fotbal. Îmi amintesc că în acea seară, Bucureștiul a fost cuprins de artificii, confetti și isterie, arătând pentru o noapte precum carnavalul de la Rio. De atunci a urmat declinul la orice generație, fie că era vorba de cea principală, u21, u19, etc, iar ultimele fărâmi de euforie/agonie au fost cele din acel meci de poveste, de la Copenhaga. Este dureros de recunoscut, dar majoritatea am ajuns să avem un sentiment de indiferență când vine vorba de națională, iar acest lucru se datorează nu din lipsa rezultatelor, cum tind să creadă unii, ci din cauza nesimțirii generației post 2000. În acest moment suntem singurul stat din lume, care aproape nu mai are nicio tresărire la vreun meci al propriei naționale de fotbal, dar oare suntem de condamnat? Poți să condamni suporterul că nu simte nimic când vede că a ajuns să fie reprezentat de niște bețivi, drogați, afemeiați, de personaje care se dau loviți când vine vorba să fie chemați pentru un meci, de indivizi care sunt prinși de camerele tv când după o schimbare vin și înjură o rivală, iar peste câteva zile sunt mirați de ce sunt huiduiți când joacă pe Ghencea sau Giulești cu naționala? Îl poți condamna că e scârbit de bisericuțele din federație? De anturajul naționalei? De numiri de antrenori mai bizare ca niciodată sau de prestația jalnică a naționalelor de tineret la campionatele europene unde au fost prezenți în acest an? Chiar dacă este tragic ca unul ca Lupescu a ajuns să desemneze antrenori în această țară, antrenor care nu face parte din grupul bisericuței rivale, mai tragic este că am ajuns să ne călcăm în picioare să vedem cum naționala noastră întâlnește o reprezentativă la fel de mediocră cum este Argentina, însă suntem mai puțin interesați de un meci capital cu Franța.

Cu toate astea, deși am avut 11 ani de prestanțe jalnice, în care am fost călcați în picioare de clownii ce îmbraca tricolorul, înlăturarea unui drogat și a unui bețiv de la națională, primul gest de ”cojones” din ultimul deceniu atrage protestul presei. Presă ce cerea acest lucru, presă ce l-a susținut pe ”gentleman-ul” Lucescu junior, dar l-a blamat pe ”barbarul” Pițurcă (antrenor ce a calificat în două mandate România direct de pe primul loc la Euro 2000 și 2008). Este tragic comic că ne-am distrus între noi și cu toate astea nu ne-am dat seama, contează doar rezultatul de moment. Urmează dublă cu Luxemburg și Franța, în care 6 puncte sunt vitale, dar și cu 4 puncte ne putem califica, dar oare în ultimul ceas mai putem să tresărim pentru tricolori?

Eu cred că nu, deși mi-e dor de Piața Universității.

I.N.Money