26-05-11

Lucruri frumoase intr-o seara frumoasa de mai

După cum bine zicea un coleg într-ale stelismului, cred că ne putem îngădui câteva momente de bucurie după această seara frumoasă de 25 ale lui Mai. În ciuda stării dezastruoase în care continuă să rămână clubul nostru.

Ne putem bucura că am câştigat a 21-a finală din istoria clubului tocmai în faţa marii rivale Dinamo, după un joc mai bun decât al adversarilor. Chiar dacă trebuia dat un penalty împotriva noastră în minutul 95 şi făcând abstracţie de „penaltyul de la Nicoliţă”, pe care un nici un arbitru decent nu l-ar fi dat, pentru că Banel a fost agăţat, a pus piciorul jos şi abia după aceea corpul a zvâcnit a cădere, fără nicio legătură cu un real obstacol. Dincolo de arbitraj, Steaua a fost mai bună şi, pentru cine mai ţine cont de jocul de fotbal, ăsta e un argument în sine: e reconfortant să câştigi atunci când joci mai bine decât adversarul.

Să ne bucurăm, deci, că Steaua a jucat bine, că a jucat agresiv şi cu suflet. N-am strălucit, desigur, dar „ne-am dorit victoria”, am alergat, am pus osul la bătaie. Am avut un adversar pe măsură, la fel de motivat, dar într-o pană vizibilă de idei şi de inspiraţie, în care doar micul Torje a sclipit. În rest, „absenţii” de la noi – Tănase, Nicoliţă, Bilaşco - au fost mai puţini decât „absenţii” lor, dar – din fericire – peste toţi şi toate a fost „prea-prezentul” Bărboianu.

Să ne mai bucurăm că a înscris tocmai Dică, cel huduit acum 4 ani la plecare şi devenit, prin forţa lucrurilor şi fără voia lui probabil, un simbol al rezistenţei faţă de amatorismul şi toanele ciobanului din lojă. Prin urmare, fix el a decis meciul, pentru a mai convinge pe cine nu era încă sigur că Becali n-are nici în clin, nici în mânecă cu fotbalul. Cu oamenii – cu atât mai puţin.

Ne vom bucura, zic eu, şi pentru că Olăroiu s-a ţinut de cuvânt şi a plecat, aşa cum a spus că va face, deşi unii s-au îndoit. Plecarea lui spune totuşi multe despre câtă încredere mai are un antrenor de talia lui Olăroiu într-o colaborare cu un apucat precum Becali.

Şi mai multe spune modul în care s-au bucurat jucătorii la final, felul în care i-au închinat această victorie exclusiv lui Olăroiu. Nu ştiu voi, dar pentru mine au fost un pansament imaginile din vestiar, cu Olăroiu personaj principal, îndrăgit, apreciat, admirat. Era un semn clar că alţii nu aveau ce căuta acolo, nu era meritul lor, cumva victoria fusese obţinută împotriva lor sau măcar făcând abstracţie de ei. Era un semn de normalitate.

Cum un semn de normalitate – şi de mare naturaleţe şi frumuseţe – a fost desemnarea domnului Ienei pentru înmânarea Cupei către câştigători. A fost singurul moment care m-a cutremurat de emoţie, când am realizat că această echipă pe care o hulim atât are totuşi nişte fire, subţiri, fragile, care o ţin legată de echipa aceea Mare, a lui Ienei, Alecsandrescu, Lăcătuş (jucătorul), Boloni, Balint, Belodedici…şi mă voi opri aici. Prezenţa domnului Ienei a fost momentul sublim al acestei seri frumoase de mai.

Un gând bun şi pentru delicateţea lui Tătăruşanu, căpitanul, de a se purta omeneşte cu nişte semeni mai puţin norocoşi decât noi, dar nu mai puţin suporteri decât noi.

Propun, deci, să ne luăm câteva zile de răgaz şi să încercăm să savurăm această Cupă cu numărul XXI, în faţa lui Dinamo. Apoi, ne putem aminti că Becali e tot acolo, că e posibil ca Steaua să plece din Ghencea, că Borcea ne-a devenit, prin alianţă, fin, că n-avem antrenor, dar vom schimba din nou jumătate de lot, că „de la anu’ vom bate doar cu 4,5-0”, că suntem oricând la mila capriciilor unui om bolnav. Da, toate sunt acolo, la fel, dar tocmai pentru că nu vor pleca prea curând, propun să închidem pentru două-trei zile supapele memoriei şi să ne bucurăm.

Ovidiu