10-05-11

"...ploua cu oua de broasca..."

Sâmbăta trecută m-am ascultat recitând, la TVR 1, poemul în proză pe care l-am închinat, în urmă cu un sfert de veac, jucătorilor echipei Steaua, când aceasta a devenit Campioana Europei.

Plouă ca o lungă aducere aminte. Altcândva, când rosteam numele echipei Steaua sau al Universităţii Craiova, al Rapidului sau al lui Dinamo, simţeam un tremur în voce ca atunci când rostesc numele râului Olt, şi sufletul meu se tulbură şi îngenunchează, fiindcă Oltul e o pajură albastră, ridicându-se din munţii aşezaţi pe iazuri de aur, de sare şi de fulgere ai României (cred cu inima că în izvoarele lui şi-au spălat faţa şi şi-au sfinţit sceptrul toţi voievozii acestui pământ) ca să se arunce, încărcat de aroma brazilor, a ierburilor sau a lemnului schimbat în pridvor sau arcuit în poduri, în Dunărea largă pe care plutesc diligenţe trase de pescăruşi şi privighetori de apă. Aşa simţeam că trebuie să pun în cântec, pe vremea aceea, numele Stelei, Universităţii, Rapidului.

Aşa cum Oltul e cântecul nostru cel mai răscolitor, aceste echipe alcătuiau buchetul frumuseţii, durerilor şi răzbunărilor tinereţii noastre. Echipe lângă care se împleteau nopţi legănate în ierburi sau în lacuri cu nuferi galbeni.

Astăzi, în culcuşul acestor formaţii plouă cu ouă de broască. Tutunul din cheseaua mareşalilor fotbalului s-a umezit şi s-a schimbat în iarbă ruptă ca să se aştearnă sub somnul miilor şi miilor de spectatori, trădaţi de nenoroc sau de nişte vrăjitori cu buza căzută. Melancolia s-a risipit în dantele vechi. Fotbalul românesc, cel pe care eu l-am cântat vreme de aproape 40 de ani, e astăzi un fumător de pipă stinsă. Ne-am scuturat de toate farmecele în care pluteam, nu mai cunoaştem noaptea citirii zodiilor, şi sabia vinului veşnic scânteietoare nu mai e de o stea şi de un răsărit cu nădejdile şi aşteptările noastre. Toate cartierele scârţâie sub vântul sărăciei.

Onoarea sportului – ce vorbă tristă - amărâtă turturea, a luat calea pământului. Gândeşte-te cu ce bucurie ne întâmpina luna mai, cea plină de maci roşii şi de lumina lămpilor în sărbătoare, de ramuri de iasomie şi podişuri de liliac. Acum zici Steaua, Universitatea Craiova, Rapid, Dinamo şi faci doi paşi îndărăt. Trecem cu toţii pe sub un cer de crizanteme negre şi prin duminicile nimănui. Nici o ramură de merişor. Toate mierlele au glas de lut şi ochi de mărgăritare stinse. Regele e gol şi cu casa spartă. Lângă gară a înflorit mangalul, în Ghencea şi pe Dinamo întinzi deştul pe sub uşă, încrezător şi bronzat, şi dai numai de cârlige de sârmă.

Fotbalul românesc umblă cu ulciorul spart, cu umerii căzuţi şi se tot duce prin mireasma tăcerii. Nu mai vezi pe nici o scăfârlie zulufi de căpşunică, drept pentru care eu, unul, mi-am retras luna din toate livezile cu echipe în A.

Şi, când mi-e dor de-o clipă frumoasă, deschid ochii spre Oltul care aprinde în eternitate felinare cu flacără magică în fiecare arbore din Ţara Făgăraşului, roteşte galaxii de flori la Cozia, deschide nopţi de primăvară, când mestecenii plutesc în alaiuri subţiri, ochi miraţi spre Transilvania şi întinde aripi de umbră peste golfurile grâului.

Dar ce durere trăim în duminicile noastre pustii!

Fănuş Neagu

(scrisoare către Ovidiu Ioaniţoaia)