07-05-11

Miercuri dimineaţă, acum 25 de ani

A căzut tot într-o dimineaţă răcoroasă. Ca şi azi, doar că era miercuri.

Bucureştiul se trezise, îşi trimisese muncitorii spre platformele industriale şi copiii la şcoală. Începea o nouă zi obişnuită, liniştită, indistinctă. Străzile erau aproape pustii, doar cîteva maşini aşteptau la stopul de la Universitate şi, mai sus, spre Coloanele dinspre ASE, studenţii “schimbau clădirile” în pas mecanic.

La suprafaţa oraşului nimic nu anunţa finala Cupei Campionilor Europeni. O echipă românească se calificase pentru prima oară în finală. Şi ce? Ziarele acoperiseră prima pagină cu stăpînii vremii.

“Sportul”, el însuşi cenzurîndu-se la greu, nu se mai găsea de la 7 dimineaţa, însă acesta era un lucru obişnuit. Nici o forfotă, nicăieri, nici o emulaţie vizibilă, doar discuţii izolate, la un borcan de zacuscă deschis pe birou, între colegii de serviciu.

Şi totuşi, aşa cum se întîmpla de fiecare dată în acei ani terminali ai comunismului, dacă erai atent puteai surprinde o vibraţie ascunsă. Nu ştiai de unde vine, poate de la ochii omului care stă în troleibuz lîngă tine şi pe care ţi-l imaginezi gîndindu-se şi el la meci sau poate de la vînzătorul de la chioşc care-ţi dosise “revista cu finala”, un supliment scos pe hîrtie lucioasă, oauuu, mai tare de iMax-ul de astăzi! Iubeai sportul si simţeai că faci parte dintr-o comunitate amplă şi secretă care freamătă, grăbindu-se spre un eveniment atît de mare şi de neaşteptat încît nu ştii cum să-l trăieşti.

Astăzi, totul pare o fantezie răsuflată, dar adevărul e că, în acel timp, să numeri cum se scurg orele pînă la un meci şi să faci asta doar în sufletul tău, fără internet, fără telefoane mobile si fără televizor, era o formă de a trăi cu pasiune, împotriva îndobitocirii şi lipsurilor curente. Aşteptarea se simţea la fiecare partidă importantă; nu conta că erai dinamovist, stelist, craiovean, orice altceva sau suporter al “naţionalei”. Era Rezistenţa Microbistă, imposibil de găsit în lucrările despre comunism,discretă, infimă la scara istoriei, dar pe deplin reală.

Steaua – Barcelona a fost, nu e nici un dubiu, cea mai modest promovată finală de Liga Campionilor în ţara uneia dintre participante! În timp ce Spania fierbea, celebrîndu-şi în avans triumful înlesnit de organizarea acasă a meciului, România îşi trăia cu încetinitorul dimineaţa de 7 mai 1986. Usor, temperatura urca de la 12 grade la 18, la fel ca azi. Ce coincidenţă, pînă şi vîntul se simte aproape identic.

Timpul se scurgea şi liniştea rămînea intactă. Mai erau cam 10 ore pînă cînd, în cartierele întunecate, prin geamurile deschise, se vor auzi ţipetele acelea aproape neomeneşti de bucurie, singurele urlete publice îngăduite în public. Dar, în acea dimineaţă vîntoasă, nimeni nu credea că vom avea ocazia să strigăm.

tolo.ro