25-04-11

De la "El Classico" la "El Classico de Romania"

Sunt cateva lucruri pe care trebuie sa le faci macar o data in viata, iar, daca esti microbist, unul dintre ele ar fi sa asisti la un Barca-Real la fata locului. Nici un efort nu e prea mare sa vezi altceva, mai ales daca esti traitor intr-o tara unde primitivismul este in tot si in toate, deci si la nivelul fotbalului, sportul cu cele mai mari reverberatii sociale.

Cu acest gand am plecat luni spre Barcelona, capitala Cataluniei fiind o borna obligatorie in orice demers turistic facut in Spania, mai ales daca el e facut si in scop fotbalistic. Nou Camp si Museo del Barca sunt in orice Top 5 al obiectivelor de vazut din Barcelona, iar freamatul intalnit acolo a confirmat sloganul “mes que un club”, afisat peste tot in jurul complexului. Mii de oameni de pe toate continentele stau la coada zilnic si dau 19 euro pentru a vizita giganticul stadion, cat si impresionanta galerie de trofee si centrul mltimedia, in care este prezentata practic toata istoria clubului, de peste 100 de ani. Evident, finala de la Sevilla din '86 este trecuta in arhiva, cu imagini si poze, episodul fiind caracterizat ca fiind unul dintre cele mai dureroase din intreaga existenta blau-grana. In fine, cozi imense erau si la suveniruri; magazinul de prezentare semana mai mult cu un mini-mall, decat cu un fan-shop.

Miercuri dimineata, deasupra tuturor ghiseelor ce vindeau bilete in gara din Barcelona, aparea afisat "COMPLETE" in dreptul trenurilor ce mergeau spre sud. Cine nu-si luase bilet cu ceva zile inainte, isi putea lua adio de la ajuns la meci pe calea ferata, cu toate ca nici autostrada nu se va dovedi o solutie mai buna, asa cum o aratau buletinele de stiri. Desi aproape fiecare calator purta ceva ros-albastru, deci isi trada scopul calatoriei, semnalul de alarma n-a fost tras, s-a baut doar in vagonul restaurant, iar nevoile fiziologice (cele mari si cele mici) se rezolvau exclusiv la toaleta si nu pe fereastra, cum se intampla in asemenea deplasari intr-o anumita parte a U.E. Culmea, n-am vazut nici calatori care sa-si faca coif din pielea tetierelor scaunelor, imagine ce-mi era, iarasi, cunoscuta.

In gara din Valencia, desi veneau suporteri din ambele orase, nu erau mai mult de cinci politisti, desi tot la stiri se anuntase ca intraga "guardia " din zona e mobilizata , neuitand sa rosteasca si ei cliseul cu "cel mai sigur oras din lume". Nici nu era mare nevoie, spre surprinderea mea (si aici nu vorbesc neaparat aspirational) fanii se strangeau si plecau in grupuri compacte, desi purtau culori diferite. Aceeasi atmosfera de pace parea ca este in tot orasul: la terease stateau (uneori chiar la aceeasi masa ) oameni cu fulare ros-albastre sau albe. Totusi, erau stabilite si niste cartiere generale ale ambelor galerii, cu niste corturi uriase unde se vindeau bere "la cisterna" si materiale promotionale.

Acolo n-am vazut sa se afiseze emblema marelui rival; in schimb, autocarele celor doua echipe au trecut nestingherite printre miile de spectatori (din nou amestecati ) ce se indreptau spre stadion, cam cu o ora si un sfert inainte de start. Sigur, degete mijlocii se aratau si de-o parte si de alta, dar n-am observat, in toata ziua, o tentativa macar de violenta fizica. Sa fie din educatie, sau din teama de inchisoare? Sunt convins ca amandoua, dar mai ales a doua, stiut fiind faptul ca, odata depistat, in Spania nimeni nu scapa cu o pila la domn’ procuror sau judecator ! Nu prea merge cu "rezolva tata!"

In stadion insa, spectatorii isi aduceau aminte practic ca joaca impotriva dusmanului de moarte, iar scandarile triviale isi faceau locul printre incurajari. "Puta Barca, puta Barca, hei, hei !" si "madridista qui no boti , hei, hei!" au fost cele mai frecvente sloganuri. N-au fost uitate nici "divele" reprezentative pentru ambele echipe, Shakira si Sara Carbonero, asa cum, din galeria Barcei se auzea "ese portugue/ que hijo puta es!", de fiecare data cand Cr. Ronaldo, Carvalho sau Mourinho ieseau la rampa. Insa corul de decibeli al huiduielilor a atins cote incredibile la aparitia lui "El Rey", urmat la cateva secunde de intonarea imnului Spaniei. Jumatatea catalana a stadionului parca a turbat, iar raspunsul, pe langa fluieraturi, a fost dat printr-o coregrafie pe masura in care steagul Cataluniei nu trebuia sa lipseasca. "Visca Barca! Visca Catalunia!" racneau mii de oameni, care parca uitasera de comportamentul pacifist de peste zi.

Despre meci, nu e de spus prea mult, fiecare l-a vazut si l-a perceput intr-un anumit mod, in functie de simpatie. Ca suporter al Barcei, recunosc , am fost foarte dezamagit de rezultat, dar si de unele momente din cele 120 de minute. Totusi, nu uit ca s-au intalnit cele mai bune echipe din lume, deci oponentul n-a fost unul oarecare. Cu toate astea, unul din scopurile principale a fost atins, acela de a vedea pe viu cea mai buna echipa din istorie, cu cel mai frumos joc aratat vreodata. Iar, in repriza a doua, prestatia si superioritatea zdrobitoare a barcelonezilor m-a facut sa inteleg ca celebrul superb cantec : "Olele, olala/ ser de Barca es, el millor que hi ha!" (Esti suporter Barca, mai mult nu mai exista!), nu a fost inventat degeaba. Pur si simplu, este o incantare sa vezi pe acei virtuozi ai mingii care, prin prestatia colectiva, parca interpreteaza un dans infricosator pentru orice adversar. Pacat ca fotbalul nu e numai atat si ca are o doza atat de mare de imprevizibil si ghinion.

Finalul i-a gasit pe madrideni in extaz (de inteles, dupa atatea umilinte) si pe catalani tristi, unii dintre ei varsand-si oful pe politistii din jurul gazonului ( vezi ultimul film, cu apa aruncata ). Nu s-a intervenit in forta, nu s-a dat drumul la gaze sau gloante de cauciuc, semn ca si politistii lor (perceputi de barcelonezi ca slugi ale regelui) sunt la ani lumina de urangutanii in uniforma ce salasuiesc prin aceste tinuturi. Insa cuvantul de ordine in toata Barcelona a fost "Revansa" , de la ziare pana la taximetristi toti au acum o singura idee : "Voi ati luat Cupa regelui vostru, noi o vom lua pe cea a Europei!"

In fine, un ultim lucru frapant pe care vreau sa-l mentionez este urmatorul: dupa meci, mii de oameni au pornit spre statiile de metrou din jurul stadionului. Am zis statii, pentru ca sunt vreo trei, dintr-o excelenta retea mult mai vasta ca a Bucurestiului, desi populatia si suprafata Valenciei sunt cam la o treime din cea a capitalei noastre. Cozile formate la automatele de tikete predispuneau la cel putin jumatate de ora de asteptat. Cu toate astea, nimeni n-a "sarit parleazul", desi maximum doi oameni de ordine erau pe acolo. Sa ne imaginam ce se intampla in Regie, Crangasi, Stefan cel Mare sau Eroilor dupa astfel de meciuri ? Sunt convins ca stiti, multi dintre noi am trait episoadele.

Cam asa arata in linii mari un derby de afara, intre doua echipe de pe alta planeta. Nu spun o noutate cand afirm ca fotbalul de acolo este industrie, dar si cultura si arta deopotriva. Inainte de toate insa, este vorba de pasiune. Un suporter madrilean sau barcelonez a cheltuit, pe langa doua zile teoretic lucratoare, cam 500 de euro pentru acest meci. Spun asta luand in calcul biletul la meci si eventual o noapte de cazare (ambele extrem de scumpe), plus transportul si ceva consumatie. Cu toate astea, cu siguranta ca 30.000 dintre ei vor fi pe Wembley la finala UCL, unde costurile sunt mult mai mari. Vor fi tot aceiasi de pe Mestalla? Poate, dar asta-i valabil pentru cei foarte bogati sau cu adevarat fanatici, capabili sa stea fara hrana de dragul echipei. In rest, se vor gasi imediat alte zeci de mii de oameni dornici sa le ia locul langa gruparea favorita, ca intr-o lupta a unei armate cu efective nesfarsite, in care orice contingent cazut e imediat inlocuit cu altul.

Asta inseamna cu adevarat sa ai milioane de suporteri.

Cu aceste impresii si convingeri ma pregatesc acum de derby-ul Romaniei. Inca din aeroport am aflat ce au facut protagonistele in meciurile premergatoare. Dinamo, un blat anost cu echipa lui Blatureanu, iar Steaua a oferit o prestatie mizera in fata unui numar de suporteri ce incapeau lesne intr-un vagon din trenurile amintite mai sus. Acestia insa, au simtit nevoia sa puna punctul pe i, pregatindu-i psihologic pe vinovatii principali: jucatorii. Minunea de duminica trecuta s-a stins chiar in locul unde s-a infaptuit, putem reveni fara probleme la vechile obiceiuri.

Asadar, sa inceapa "El Classico de Romania", cum dau buzna sa-l numeasca mintosii ziaristi romani, debordand a perspicacitate! Mi se pare si normal sa se inroleaze si ei fara probleme in uriasul grup compus din patroni, presedinti, suporteri si jucatori: grupul fotbalului lu' Mitica si Nasu'.

THE RADICAL