31-03-11

Lichele absolute

Dezastrul echipei naţionale era previzibil încă de atunci de când Piţurcă a fost martirizat – cum foarte clar va stabili istoria – şi de când selecţioner a fost impus cel care reprezintă cea mai mare farsă din istoria fotbalului românesc.

Este inutilă o reiterarea a tuturor bornelor care au creat această mascaradă revoltătoare. Ele ar trebui să fie cunoscute de către toţi cei care-şi exprimă interesul faţă de subiect.

Ce nu este inutil, însă, este o privire de ansamblu asupra modului în care a reflectat şi influenţat PRESA ROMÂNĂ evenimentele care au condus la actuala stare de la echipa naţională.

O vom face – pentru cei care au interes, timp, chef sau răbdare –, prin parcurgerea unui număr de 25 de articole de opinie (numitele editoriale) scrise între iunie 2008 şi martie 2011, de unul dintre geambaşii de opinii care au permis şi influenţat proliferarea jegului asupra sportului.

Numele acestui geambaş de moralitate şi decenţă, a acestui negustoraş de piei la mâna a doua, a acestui trepăduş simandicos de mize mici şi trompete sparte, nu are nicio importanţă, pentru că el este un personaj colectiv în se regăsesc toţi cei care fac exact ceea ce face micul trepăduş de bacşişuri sigure.


XXX

4 iulie 2008

Nu, nu vă speriaţi, se va întoarce! Acelaşi. Morocănos, încruntat, supărat pe viaţă, dezgustat de nerecunoştinţa semenilor

Nu se poate să fie adevărat! Tocmai el, cel atît de comunicativ, omul în care citeşti ca într-o carte deschisă, el, jovialul, charismaticul, bonomul, causeurul, el nu putea să dispară, nu avea cum să se retragă departe de lumea rea şi haină, lumea asta care nu a ştiut niciodată să-l aprecieze la justa valoare, să-i recunoască meritele, spiritul veşnic treaz, curajul nebunesc, aceeaşi lume in-ca-pa-bi-lă să aplaude revoluţia de catifea pe care a încercat-o el la Euro, unde noi nu am vrut să curgă sînge, n-am dorit să batem pe nimeni, peace, love, make love, not war, căci nişte puncte ce sînt altceva decît vînare de vînt, blowing in the wind, după cum bine cînta şi recita Joan Baez, domnişoara hipioată a copilăriei noastre cu bretonul pe ochi.

Piţurcă Victor nu a dispărut în sensul poliţienesc al termenului, fiindcă OTV-ul nu a preluat cazul. Cazul dumnealui nu seamănă cu acela al avocatei adulterine, pentru că între echipa naţională şi combinaţia de cifre 6-6-6 nu a fost niciodată vorba de dragoste, ci doar de o relaţie matrimonială bazată pe interes. Ca în orice căsătorie trainică. Zero sentimente, maximum de profit.

Cu o probabilitate de trei luate cîte şase, este de presupus că Piţurcă Victor nu a căzut victimă extratereştrilor, care ar încerca să-i monteze pe cortex un cip cu programul fotbalului ofensiv. Se ştie în toată galaxia că omul de la cîrma naţionalei are idei ferme, pe care nu şi le-ar schimba doar de dragul unor marţieni îmbrăcaţi în galben, care continuă să-şi închipuie că România nu e condamnată pe veci să fie oaia neagră şi defensivă a competiţiilor.

El s-a retras pentru că are nevoie de linişte, doar a vorbit atît de mult! Iar cînd nu a vorbit, au strigat rezultatele. Se simte singur şi trădat. Atacat de o presă haină, care tropăie cu bocancii prin sufletele oamenilor, dar şi de apropiaţi care, în timp ce îl asigură de încredere necondiţionată, testează de fapt piaţa, avansează ipoteza unui antrenor străin de ţară şi de antijoc. Cum să lucreze el în asemenea condiţii la strategia de calificare la Mondialul din 2010?

Ar fi mai bine să plece? De ce, noi urmăm modelul franţuzesc! Notre petit ami Raymond Domenech a rămas în funcţie, deci se poate. Pentru România urmează două întîlniri capitale contra Lituaniei şi Insulelor Feroe. O, da, ştim că nu mai există echipe mici. Dar există antrenori mici. Meschini. Care duc mediocritatea pe cele mai înalte culmi. Piţurcă Victor este unul dintre aceştia. Şi din cîte ne dăm seama, vom mai petrece o bucată de viaţă împreună. Noi, marţienii costumaţi în galben, care nu pricepem nimic din fotbal, dar care continuăm să credem că naţionala nu este o planetă cîştigată la zaruri de Piţi, sperăm că eternitatea s-a născut la sat, dar nu s-a mutat în cantonamentul naţionalei.

XXX

29 martie 2009

Echipa naţională este suma uitărilor noastre. E şi asta o definiţie. Născută din spuma mării la Constanţa

Dacă nu ar fi aşa, dacă am trăi mereu între patetic şi isterie, nu am supravieţui întregi la cap. Adunaţi amărăciunea sfertului de finală cu Suedia de acum 15 ani meciului cu danezii de pe fostul 23 August, adăugaţi cele două bătăi luate de la sîrbi, acel suprarealist 4-6 cu acest absurd 2-3, amestecaţi bine şi vedeţi ce iese! Şi nu am folosit toate ingredientele. Mai avem, sacul nefericirilor noastre pare fără fund.

De aceea e bine că putem uita. Timpul ne vindecă, tot el derulat înspre viitor ne oferă alte motive de suferinţe neîmplinite. Pentru că sîntem suporteri, unii colerici şi disperaţi, alţii platonici şi introvertiţi, noi avem dreptul să bem fierea asta a înfrîngerii. Ni se dă voie la cupa cu venin. La spectacolul acesta sînt bilete la discreţie, bişniţari ai durerii nu s-au inventat. Profitori, da. De aceea, băieţii trebuie menajaţi.

Băieţii, adică tricolorii. Lor le trebuie linişte, concentrare. Pentru viitoarele contraperfomanţe. Şi mîine e o zi, nu mai vorbim de poimîine! Cînd eşti felicitat de selecţioner după o înfrîngere, intri în alt univers. Într-un loc în care slăbiciunile se transformă în virtuţi. Acolo negrul e alb, albul e maro, iar caii verzi aleargă slobod pe pereţi. Da, am priceput că nu se poate mai mult. Ne pare rău, la început ne-am prefăcut că nu pricepem. Generaţia asta s-a născut mai puţin dăruită, iar pe deasupra are şi o relaţie rece cu norocul. Mutu, Chivu, Loby, Tamaş şi ceilalţi nu au vină că nu sînt la nivelul lui Hagi şi Gică Popescu. Şi Dan Petrescu, şi Răducioiu, şi Ilie Dumitrescu. Decepţia vine din altă parte. Pe cei de azi nu i-am auzit vorbind tranşant niciodată. Niciodată nu au spus ce adevărat ce gîndesc. Aburi, clişee expirate, apă de ploaie. Pentru ei nimic nu e pierdut definitiv. Şi au un talent natural să descopere alibiuri şi copaci în spatele cărora se pot ascunde. Chiar şi în mijlocul deşertului disperării.

Suporterii suportă. Suporterii uită. Suporterii iartă. Dar suporterii te şi pot abandona. Acesta e pericolul. Acum a căzut şi mitul Constanţei. Vor cădea şi alte fetişuri dacă nu depăşim faza asta a abordării senzorial-mistice a campaniilor de calificare. De văzut cîţi ne vom mai afla în tribune atunci cînd “băieţii” vor înţelege că nu vin la naţională doar ca să ne satisfacă nouă un capriciu de copii răsfăţaţi ai tribunelor.

XXX

25 aprilie 2009

REVOLTĂTOAREA TINEREŢE A LUI RĂZVAN

Gică Popescu pretinde că Lucescu junior e prea tînăr să ia naţionala. Un tînăr de 40 de ani, cu un sfert de finală europeană

Ce ţi-e şi cu tinereţea asta! Entuziasm şi atît. Doar năbădăi cît cuprinde. Contraindicate postului de selecţioner. Oricărui post, dom’le. Ie-te-te şi la copilărimea asta cu caş la gură care vrea să ne conducă! Nişte emo, că altfel nu merită să le spunem! Ăştia vor să ne dea azimutul? Nouă, oameni cu experienţă, cu ştate vechi în serviciu! Nouă, nişte domni unşi cu toate alifiile, cetăţeni cu păr alb la tîmple, mă rog, care mai avem păr!

Vin puşti din ăştia de 40 de ani şi îi înlătură pe merituoşi. Mda, adolescentul Răzvan Lucescu a împlinit 40 de ani. Înţelegeţi, domnule Popescu, 40 bătuţi pe muche! Fiindcă tinereţea lui Răzvan Lucescu îl preocupă pe Gică Popescu. Nu ce reprezintă el ca antrenor. Şi sună al naibii de fals această îngrijorare a lui Popescu. “Cu tot respectul cuvenit lui Răzvan…”‘. Şi aşa mai departe. Performanţe, chestii, trestii, Rapid, Braşov, sfert finalist în Cupa UEFA, Cupa României. Prea puţin. Nu-i copt, dom’le. Păi, se compară cu un loc doi în clasamentul la zi al Ligii Întîi Stătătoare în Cătuşe? Cum a reuşit Dan Petrescu? Îl bate Răzvan pe Dan la meciuri jucate pentru naţională? Nu. Ce, el a fost coleg de echipă cu Zola şi Dennis Wise la Chelsea? Nu a fost.

Aşa cum a construit Gică Popescu grila criteriilor, Răzvan pică examenul cu brio şi în faţa lui Hagi. Nu are nici pe departe trecutul de jucător al acestuia, nici pe acela de selecţioner. Şi pentru că Hagi a dat greş o dată, în barajul cu Slovenia, mulţi comit greşeala de a considera că naţia îi este datoare cu o reparaţie. Fundamental greşit.

O mare plecăciune în faţa lui Hagi-jucătorul, în faţa lui Hagi- persoana publică decentă, în faţa lui Hagi care a creat o academie de fotbal. Aceeaşi recunoştinţă pentru Dan Petrescu.

Dar criteriul pentru care trebuie să fii numit la echipa naţională este acela al competenţei. Banal şi prozaic. Productiv însă.

Hagi şi Dan Petrescu ar trebui să-i ia faţa lui Răzvan fiindcă sînt mai buni în profesie, nu pentru că mai merită o şansă, cazul primului, ori că au fost colegi de cameră la naţională cu Gică Popescu. Şi poate că or fi mai buni, Dumnezeu ştie. Şi Mircea Sandu.

Da, Răzvan nu a fost un fotbalist emblematic, nu a strîns tricouri la naţională, nu i-a cîntat imnul.

Stupoare, Răzvan se află într-un club din care mai fac parte Mourinho, Rafa Benitez, Arsene Wenger şi Alex Fergusson. Ei şi mai şi decît Răzvan, mai mult plezirişti decît fotbalişti.

Ideea e să nu ne confundăm facerea de bine cu facerea de meserie. Pentru că irosim şansele puţine de însănătoşire ale naţionalei.

XXX

29 aprilie 2009

Piţi, eroul sovietic
Fostul selecţioner interpretează rolul geniului alungat. Fără sonor, personajul pare foarte real

Nu e cavalereşte să loveşti în oamenii căzuţi.

Dar Victor Piţurcă nu e căzut, e absent.

A dispărut aşa cum au dispărut şansele de calificare la Mondialul din 2010.

Există însă o probabilitate mai mare de 0,63% ca el să fie detectat undeva pe drumul dintre Cazino Victoria şi Hotel Lido.

Preşedintele clujean Iuliu Mureşan a precizat la GSP TV că fostul selecţioner n-a răspuns la telefon cînd federalii l-au sunat să clarifice detaliile despărţirii. De necrezut! Hai că asta întrece orice închipuire! Cum, tocmai el, omul acela comunicativ, jovial, chiznovaş, pus pe spirite de glumă cu presa şi cu suporterii, el n-a răspuns? Trebuie să fie o greşeală!
Aşa că nu ştim cum se va termina domnia sumbră a lui Piţi la naţională, dar putem comenta variantele de lucru. Cea mai comodă ar fi ca el să accepte compromisul propus de FRF. 300.000 de euro, o strîngere de mînă şi la revedere. Varianta dură ar însemna un litigiu cu rezolvarea în instanţă. Domnule judecător, România nerecunoscătoare îmi este datoare cu încă trei sute de mii de euro! Şi nu e vorba de bani, ci de principii.

Avem totuşi şi o rezolvare de catifea. Sau de birou. Tot Iuliu Mureşan ne-a luminat. Victor Piţurcă ar putea lucra în continuare ca antrenor federal. Cu sarcini nedefinite. Conţopist la Casa Fotbalului cu salariu de două ori şi ceva mai mare decît al lui Răzvan Lucescu, pînă la finalizarea contractului în vigoare.

Rezultatul ar fi demn de o antologie a absurdului. Selecţionerului în exerciţiu ar fi mai prost plătit decît selecţionerul-problemă. E drept că şi Federaţia ar putea apela la nişte mici trucuri. Să-l oblige, de exemplu, să-şi ridice chenzina de la casieria stadionului din Constanţa. Iar angajata cu cash-ul la pungă să nu lucreze decît noaptea, atunci cînd se fac cărţile. Se fac cărţile, nu se scriu cărţile.

Capitolul Victor Piţurcă la naţională se încheie trist. Ca un film sovietic, în care el, erou al normei sparte în colhoz, dar mereu absent de acasă, este abandonat de ea, fată din popor sensibilă şi iubitoare, care tînjeşte după cîte un cadou. O calificare de 1 Mai, un meci frumos cu prilejul Revoluţiei din Octombrie. El nu înţelege în ruptul capului unde a greşit şi pleacă de bună voie în Gulag. Acolo unde nu trebuie să gîndeşti şi poţi da cu zarul cît ţine noaptea siberiană.

XXX

29 aprilie 2009

SĂ NU UIŢI, RĂZVAN!

Noul selecţioner ştie ce trebuie să facă. Dar ce nu trebuie?

Răutăcioşii pretind că Răzvan Lucescu este mai mult un produs de marketing decît un antrenor. Vom vedea. Şi mai răutăcioşii spun că este băiatul lui tata. Ceea ce nu-i tocmai rău. Eu nu mi-aş fi refuzat un tată ca Mircea Lucescu şi cred că aş fi profitat infinit mai mult de pe urma lui. Printre multe altele, nu mi-aş fi rupt oasele pe la echipe de amatori în Italia, iar apoi pe tăpşanele din Regie. Esenţial în demonstraţie, băiatul lui Mircea Lucescu nu a devenit băiat de băiat. Nici băiat de cartier sau beizadea care toacă banii lu’ babacu, dînd iama în pipiţele din Dorobanţi.

Viaţa oricărui om este marcată de cîteva evenimente fundamentale. În afara extremelor inevitabile - naşterea şi moartea, într-o oarecare măsură căsătoria -, pe celelalte le putem influenţa. Răzvan a ajuns la echipa naţională nu pentru că i-a fost predestinat, nici datorită valului stîrnit de presă. Nu fiţi atît de naivi încît să vă închipuiţi că Mircea Sandu şi Ionuţ Lupescu au citit editorialele noastre şi apoi, iluminaţi, au decis. De aceea, selecţionerul nu are de ce să mulţumească trusturilor de presă, după modelul Becali, iar ziariştii nu trebuie să aştepte o relaţie tandră cu noul selecţioner. Să nu credeţi că de mîine ne vom aşterne împreună la taclale şi la bîrfă, “ai văzut, tu, cum se mai dădea de ceasul morţii camarila lui Popescu?”.

Scenariul cel mai periculos pentru toată lumea ar fi ca Răzvan Lucescu să îşi ia funcţia prea în serios şi să arboreze aerul acela mesianic al persoanei încredinţate că naţiunea aşteaptă mîntuirea prin fotbal. Nu ne facem iluzii. Răzvan nu va fi un selecţioner comod. Nu va sta necondiţionat la dispoziţia noastră, îşi va închide şi el telefonul. Va descoperi duşmani acolo unde nu sînt şi nu se va sfii să ne propună cîte un drăgălaş de silenzio stampa.

Răzvan are şi el superstiţii, obsesii. Dar noi nu tînjim după perfecţi, ci după oameni cu idei bune. Pasionaţi de munca lor, inspiraţi, informaţi. Ştiu că ştie ce are de făcut, aşa că înainte să se apuce de treabă îndrăznesc să-i spun nu ce să facă, ci doar ce să nu facă:

Să nu îşi închipuie că toată suflarea fotbalului românesc îi va sta alături în efortul de a reconstrui naţionala.Să nu întreţină relaţii de parteneriat cu impresarii.Să nu cedeze în faţa presiunii capilor federali. Concesiile atrag armistiţii, apoi capitulări.
Să nu mai exileze naţionala doar pentru că unii fuieră. Să nu creadă că naţionala trebuie ferită de publicul bucureştean. Să nu pună meciurile naţionalei la lumina zilei. Să aleagă stadioane cu nocturnă sigur. Să nu îşi piardă simţul umorului. E primul lucru care îţi dispare înaintea ratării calificării

XXX

2 iunie 2009

JURIUL A DECIS

Membrii completului de judecată au hotărît că Răzvan merită naţionala. După îndelungi deliberări

Cum care juriu? Juriul acela care îi dă note lui Răzvan Lucescu, distinşii săi membri care veghează la păstrarea curăţeniei spirituale din fotbalul românesc. Dan Petrescu, Gică Popescu, Mihai Stoica, galeria Stelei, noi, ziariştii. Mircea Rednic se abţine de la vot, fiind tot mai ofertat de echipe de top din Belgia.

Dar acum, gata, ne-am lămurit! Eşti tare! Jos pălăria, ne-ai învins Rodioane, pardon, Răzvane! Premiul întîi, cu coroniţă. 10. Pe linie. Ze-ce! Zece cu felicitări. Cu magna cum laudae. Zece pentru meritul tehnic, aţi observat ce organizat, ce compact joacă, dom’le, Braşovul?,zece la impresia artistică, la statura morală, ba chiar şi la pedigree, e-he-he, sîngele apă nu se face,
zece la eleganţă verbală şi vestimentară!

Admis în postul de selecţioner, primul pe listă, dar, stai aşa, nu te culca pe lauri, acum trebuie să ne dovedeşti că ştii să pregăteşti naţionala, că te pricepi să-i struneşti pe Chivu şi pe Mutu, că ai metoda să-i integrezi pe Apostol şi pe Roman, că revenirea lui Ghioane nu-i o fantezie!

Şi, nu uita, mai ai şanse matematice, 0,63%, dar ai, luptă-te, nea Piţi de aceea nu renunţa, fă o minune, Răzvane, califică-ne la Mondialul din 2010, pune pe picioare o echipă capabilă să zburde în preliminariile lui Euro 2012 şi care să mai ţină eventual încă vreo 10 ani! Să trăiască şi Naşu, şi Kaiseru’ şi traficanţii ocazionali angajaţi pe la loturile de juniori.

După cum observaţi, misiunea lui Răzvan e din ce în ce mai uşoară. Treaba e ca şi rezolvată. Ce mare lucru ar mai fi de făcut? Numai că nu a fost aşa simplu de la bun început. Atunci, membrii juriului au zîmbit cu subînţeles şi îşi dădeau coate. Cam la fel cum au procedat tipii ăia de peste Canalul Mînecii cînd au văzut-o apărînd pe scenă pe Susan Boyle, gospodina engleză cu glas de privighetoare.

Aia e grasă şi flască, al nostru e prea elegant şi mai are şi cercel în ureche. Iar selecţionerul naţionalei române trebuie să poarte gluga pe cap sau măcar vreun fes care să-i lase la vedere doar nasul şi ochii. Aşa devine credibil, cu cît te prezinţi mai neîngrijit în faţa semenilor, cu atît se cheamă că eşti mai preocupat de munca pe care o ai de dus la bun sfîrşit.

Membrii juriului au luat o scurtă pauză pînă sîmbătă, cînd e meciul cu Lituania. Ei sînt pregătiţi. Nu se ştie niciodată cînd o dă în bară candidatul Răzvan Lucescu!

XXX

5 iunie 2009

SĂ DEA DUMNEZEU!

Victor Piţurcă aşteaptă ca Răzvan să-şi rupă gîtul la naţională. Şi vorbeşte despre nerecunoştinţă

Cînd ai 666 pe numărul maşinii şi spui “să dea Dumnezeu să iasă bine” înainte de meciul cu Lituania, lumea nu ştie foarte bine de partea cui joci. La cine te-ai gîndit de fapt. La El sau la liderul nebunaticilor ăia cu coadă şi corniţe. Doar că fotbalul e o activitate insensibilă la mirosul de tămîie sau de smoală. Şi Piţi nu e un tip atît de complicat pe cît ne închipuim noi. Momentan practică sportul naţional denumit “degetele încălecate”. Plus că are şi el dreptul la o sumă de resentimente, în afara despăgubirilor cuvenite pierderii calificării la Mondialul sud-african. O excursie riscantă de care fostul selecţioner ne-a scutit cu minimum de mijloace.

Răzvan Lucescu a alcătuit lotul pe placul presei, susură fostul selecţioner din izolare. A uitat să adauge că şi pe acela al publicului. Aşa sînt ăştia tinerii, bre, nea Piţi. Satisfac capriciile suporterilor, ale ziariştilor. Vorbesc, comunică, lasă antrenamentele deschise, nu ascund naţionala de oameni. Îi convoacă pe Ghioane, pe Mara, pe Dănciulescu. Jucători cărora antrenorul dinainte le pusese cruce. Mă rog, cel puţin aşa se spune. Totuşi, Piţurcă e convins în continuare că Ghioane, Dănciulescu sau Mara nu aveau ce căuta pe acolo. El are miros, are ochi, nu se păcălea! Parcă nici cu Apostol sau Pădureţu nu-i în regulă. Sau cu Dănănae. Uite, orice poţi să zici de Răzvan, nea Piţi, doar că n-are stofă de gambler nu. Merge la risc, poate joacă şi la cacealma, ştii matale. Noi nu ne pricepem chiar aşa, dar, pe bune acum, ni se pare că nu trişează, e?

Ce mai zice Piţurcă din exilul aurit cu banii lui Naşu şi Lupescu? Cică e scîrbit de Liga lui Dragomir. Normal. Cînd semnezi în calitate de martor un act prin care se tranzacţiona un teren de trei puncte şi 1.700.000 de euro în ziua meciului “U”-CFR , iar DNA-ul începe să te ancheteze, ai tot dreptul să te simţi umilit în demnitatea ta de cetăţean model. “Abia aştept să dispar din peisaj”, s-ar fi exprimat fostul antrenor al haiducilor Cociş şi Codrea. Asta-i cea mai tare. Dar la noi te-ai gîndit cui ne laşi?!

Mai e dezamăgit Piţurcă de Fane Iovan, care a ales să lucreze la naţională ca secund al lui Răzvan. Asta îi miroase a trădare. Mai ales că Boldici s-a retras o dată cu schimbarea de regim de la naţională. Căpitanul de la Sevilla se apără spunînd că nu îşi permite să rămînă pe dinafară. Omul recunoaşte că viaţa nu-i oferă luxul de a fi solidar cu acela care l-a ajutat într-o perioadă grea. Un asemenea gest nu se numeşte trădare, nea Piţi. E o formă de a supravieţui decent într-o lume în care prostituţia e pe cale să devină o activitate academică. Fane Iovan nu e atît de bazat încît să se declare scîrbit de nerecunoştinţa semenilor. Printre altele, fiindcă nu fumează din două pachete de ţigări simultan.

XXX

13 august 2009

CLIŞEE BUDAPESTENE, ADEVĂRURI PARIZIENE

Naţionala României are un aliat perfect în Franţa. Raymond Domenech, mediocrul cu diplomă

Ne-au năpădit iar clişeele, precum buruienile. Adie un vînt încărcat cu ioni pozitivi prin atmosferă. Meciul contra ungurilor a fost, desigur, un test util. Stafful tricolor a recitat în cor refrenul cu pricina. Mai lipsea să spună cineva că importante au fost cele trei puncte puse în joc. Apoi, conform obiceiului, oamenii de fotbal au remarcat forţa grupului. Unitatea, dăruirea. Spiritul de sacrificiu al lui Chivu, care a parcurs 34.000 de kilometri într-o săptămînă. Dar, dragilor, nu pe jos, ca Badea Cîrţan, ci cu avionul, la business. Nu lipsesc nici reverberaţiile indirecte. Victoria pipernicită a Franţei în Feroe i-a iluminat pe specialişti. Teoria dispariţiei echipelor mici revine în forţă. Atît doar că aventura feroeză a francezilor mai poate să însemne şi deprecierea echipelor mari.

Dacă nu recurgem rapid la o terapie de sinceritate, toate platitudinile astea ne vor urmări pînă la meciul cu Franţa. Şi după aceea, pînă la sfîrşitul veacului. Primul efect secundar. Am început să facem iar calcule. Şansele de calificare la Mondiale s-au mărit de la 0,63 % la 1% după victoria împotriva lituanienilor, iar un succes pe Stade de France ar da frîu liber imaginaţiei matematicienilor&statisticienilor, care ne vor demonstra prin calcul integral cum putem ajunge în Africa de Sud cu o probabilitate de 2, 66(6)%.

Adevărul este sec şi neatrăgător. Rămînem totuşi cu o victorie de palmares contra ungurilor, eterna noastră obsesie naţionalistă, cu reciproca perfect valabilă. Meciul de pe “Ferenc Puskas” a fost greu de digerat, pasele greşite şi execuţiile stîngace fiind peisajul predominant. Cu mici, dar esenţiale retuşuri, echipa de la Budapesta va fi echipa de la Paris. În cazul fericit în care muşchii şi sentimentele se vor subordona ideii de naţională, vor reveni Mutu, Raţ şi Săpunaru. Poate şi Cristi Tănase. Plus Apostol, plus Mara, plus cine o mai vrea selecţionerul. În România sînt mulţi jucători şi puţini fotbalişti.

Alibiul perfect pentru orice antrenor al naţionalei este că nu poate inventa altă generaţie de fotbalişti. Răzvan NU a apelat la el. Acum are de lucru cu mofturile seducătorului datornic din Florenţa. L-am ascultat la conferinţa de presă, unde în spatele declaraţiilor cuminţi am citit o anumită îngrijorare. Franţa lui Domenech este o echipă nesărată, populată însă cu nume uriaşe. Diarra, Toulalan, Gourcuff şi Malouda vor fi adversarii lui Mara, Apostol şi Tibi Ghioane. Anelka şi Ribery vor dansa în faţa lui Rădoi, pe care se vede tot mai clar marca Al Hilal. Dănciulescu şi Marica vor trebui să se descurce cu Gallas şi Escude. Şi tot aşa. Repet, speranţa este la Raymond Domenech, a cărui suficienţă poate anula diferenţa de valoare dintre noi şi ei. Monsieur Raymond face parte şi el din categoria devoratorilor de clişee. Cînd întîlneşti mediocri ca el, e bine să profiţi.

XXX

6 septembrie 2009

Naţionala lui Iordănescu. Naţionala lui Piţurcă. Naţionala lui Răzvan. Sintagme de lucru, simplificatoare şi simpliste. Aţi observat, niciodată naţionala nu aparţine suporterilor. Ei, fiindcă de aceea sînt suporteri, au dreptul să suporte, să sufere, să bea o bere. Dar nu se pot exprima, nu au liber la păreri calificate.

Dinu Gheorghe, un Charles Darwin apres la lettre, a împărţit oamenii în două categorii. De fotbal şi din fotbal. Oameni de fotbal sînt cei care au jucat şi cei cu carnet de antrenor. Cei din a doua categorie nu au voie să discute despre echipa naţională, cei din prima, da. Oamenii din fotbal sînt patronii, investitorii. Băieţii răi şi subiectivi. Gigi Becali, Cristi Borcea, Adrian Mititelu. Ei au interese şi vor să-i facă rău lui Răzvan. Dar împotriva lor există o altă categorie nedefinită de domnul Dinu. Oamenii de bine din fotbal. Avocaţii din oficiu. Ei sînt tipii care ne supraveghează gîndurile. Cu asta s-au ocupat şi în trecut, deci şi dînşii au calificare.

România antrenată de Răzvan Lucescu începe să se vindece de izolare.

Iese pas cu pas din labirintul suficienţei ambalate astfel încît să semene a competenţă.

Părăseşte universul acela posac marca Piţurcă. Naţionala redescoperă sensul profund al echipei care reprezintă o ţară.

Demnitatea şi atitudinea se reîntorc din exil (LOL; LOL; LOL!!!!n.n.).

Galbenii antrenaţi de Răzvan nu arată însă ca o mare echipă. Deocamdată. Probabil că Mara şi Max Nicu nu sînt pilonii pe care se va clădi noua naţională a României. Totuşi. Dacă va avea înţelepciunea să asculte şi de duşmani, nu doar de prietenii de profesie, Răzvan va reuşi să cîştige ceva important. Să redea naţionala celor mulţi. Noi, oamenii de pe lîngă fotbal sau cum Dumnezeu ne vom fi numind noi, vom continua să spunem ce gîndim, chiar dacă îi vom supăra pe Dinu Gheorghe şi pe George Copos.

XXX

8 septembrie 2009

CURAJUL, NIVELUL URMĂTOR

Loţi Boloni nu caută să fie un tip simpatic. De aceea, spune lucruri incomode şi adevărate

L-am vizitat cu nişte ani în urmă pentru un interviu. Lucra la Rennes, orăşel sclipind de curăţenie din Bretania, cu mai multe terenuri de antrenament decît tot Bucureştiul. Printre elevi, Petr Cech şi Kallstrom. A întîrziat la antrenament, nu mult, vreo 45 de minute, dar a meritat aşteptarea. Am urmărit cel mai interesant antrenament din viaţa mea. Pentru publicul obişnuit cu valorile perene ale şcolii româneşti, e bine de precizat că din program a lipsit 5 contra 2.

Loţi Boloni a înscris golul victoriei în meciul cu Italia şi a ratat un penalty în finala de la Sevilla. Între parantezele acestea, descoperim o carieră cu mai mult de 100 de prezenţe la naţionala României. În afara parantezelor s-a dedicat meseriei de antrenor. La un moment dat s-a ocupat şi de naţionala României. Cînd a părăsit-o pentru un salariu mai mare la Sporting, mult mai mare decît considera că îşi permitea Mircea Sandu, ne-am adus aminte că e ungur. Bozgor. Laszlo, nu Ladislau. Mă rog, chestii din astea prin care îi desfiinţăm noi pe cei care nu mănîncă tricolor pe pîine cu sare.

Boloni s-a plasat în mod natural în tabăra celor care simt că la naţională se mişcă ceva de cînd Piţurcă i-a lăsat locul lui Răzvan (NOTA BENE!). După laudele cuvenite schimbării de aer din camerele şi anticamerele reprezentativei, Loţi a spus ceva foarte adevărat legat de stilul echipei. Încă nu am învăţat să construim curajul, a zis. Curajul de a juca. De a juca ofensiv. Cîteva secunde s-a lăsat tăcerea în studioul “Contraatacului”, apoi Costin Ştucan l-a întrebat: “Dar cînd eraţi dumneavoastră la naţională cum jucaţi?”. “La fel!”, a venit răspunsul. Tăiam ritmul. Încetineam, pasam scurt în jumătatea noastră. Temporizam. Încercam să ne plasăm contraatacurile.

O veste bună din cantonamentul tricolor. România va încerca să joace ofensiv împotriva Austriei. Iar asta nu pentru că i-a trasat sarcină Loţi lui Răzvan. Fiecare meci rămas din preliminarii e un prilej pentru adaptarea la stilul adversarului şi la nevoile formaţiei noastre. Se schimbă şi efectivul, şi abordarea. În faţa echipelor de calibrul şi profilul Austriei trebuie să construim, să atacăm. Poate că nu peste secole vom deprinde şi curajul acela despre care pomenea Boloni. Şi un stil plăcut ochiului. Apropo de povestea asta, m-a amuzat teribil că profesorul Angelo Niculescu a acuzat naţionala lui Răzvan de lipsa stilului. Părintele temporizării, omul care a dus pe cele mai înalte culmi miuţa naţională, dar care l-a exilat pe Dobrin, omul acesta îi reproşează fiului fostului său căpitan de echipă că nu arătăm ca o naţională de mare calibru. Pînă una-alta ar fi bine să arătăm ca una care nu pierde acasă cu Lituania şi care se califică la un turneu final cu o rată mai bună decît o dată din patru încercări.

XXX

12 octombrie 2009

NOE DIN ORODEL

Piţi. Nea Piţi. Domnul acela distins care lucrează cu două pachete de ţigări la cazino, cu şi fără cameră de luat vederi.

Victor Piţurcă, marele strateg ale cărui echipe sublimau fotbalul, omul pe care nişte oameni de fotbal, din ce în ce mai mulţi, îl regretă.

Victor Piţurcă, antrenorul pe care nişte microbişti, din ce în ce mai mulţi şi mai gălăgioşi, îl regretă. E treaba lor să suspine, deşi naţionala cu Piţurcă a reuşit 4 puncte din 5 meciuri, iar cu Răzvan Lucescu 5 puncte din 4 meciuri. Bilanţul e prea modest din ambele perspective pentru a mai fi comentat. Asta ca să nu mai deschidem subiectul Răzvan.

Retras ca Noe pe Muntele Ararat, Piţurcă a aşteptat Potopul construindu-şi Arca răzbunării. Spre deosebire de bătrînul biblic, care şi-a umplut transatlanticul avant la lettre cu tot soiul de vietăţi şi dobitoace, Noe din Orodel n-a luat pe nimeni cu el în afara frustrărilor. “Eu nu mai sînt în fenomen! Ce mă interesează ce a făcut echipa naţională?” Chiar aşa, de ce să-l mai intereseze naţionala pe nea Piţi?

De ce să-i mai pese după ce a făcut praf calificarea? Fiindcă el a reuşit asta, nu Răzvan. Răzvan a făcut ţăndări meciul de la Belgrad.

Înainte, Piţurcă urcase pe cele mai înalte culmi mediocritatea, reuşind cu noroc şi cinism fotbalistic o calificare la Euro 2008. (NOTA BENE!!!!)

Poate că Răzvan nu va reuşi nici atît, nu avem de unde şti. Ştim însă altceva.

Ştim şi ne amintim perfect că în 1998, la celălalt mandat, Piţurcă ne certa. De fapt, ne jignea. Îi acuza pe ziariştii aflaţi pe stadionul de la Budapesta, unde România reuşea un 1-1 cu Ungaria. Vezi, Doamne!, vînduţi ungurilor şi agenturilor, am fi sărit în sus la golul gazdelor. Era o mare prostie. Şi o cacealma de jucător de poker. El ştia că nu s-a întîmplat aşa, dar în mintea celor care l-au auzit încolţise ideea. Că, mai ştii?, poate alde Ioaniţoaia şi trupa lui…aşa şi pe dincolo. Timpul a trecut, noi n-am sărit la nici un gol al adversarilor noştri, ne-am bucurat tot mai rar, am sărit din ce în ce mai rar la golurile noastre. Iar omul care ne suspecta de lipsă de patriotism declară senin că pe el nu-l interesează ce a făcut naţionala. Cică nu mai e în fenomen. Dacă am gîndi ca el, ne-am întreba dacă nu a pus-o de un chef după întîlnirea de la Belgrad.

Din fericire, gîndim altfel. Şi împărtăşim alte valori. Acesta e motivul pentru care nu ne simţim responsabili pentru falimentul echipei naţionale. Unul dintre ele.

LOL; LOL; LOL; LOL; LOL; LOL; LOL; LOL; LOL; LOL; LOL; LOL; LOL;

XXX

15 noiembrie 2009

NAŢIONALA OAMENILOR LIBERI

E vorba despre o echipă care aparţine tuturor. De la selecţioner la ultimul microbist

Trebuie să inventăm ceva! Sau să reinventăm. Repede! Sîntem prizonierii clişeelor unei limbi totuşi atît de bogate în sensuri. Nu ştiu alţii cum sînt, dacă se gîndesc sau nu la mîţele care crăpau jucîndu-se cu motoceii legaţi de stîlpul hornului, nu ştiu alţii cum sînt, ziceam, dar am ajuns să fac alergie cînd aud despre forţa grupului, despre unitate, mobilizare, atitudine, concentrare, mîndria de a fi român dublată de orgoliul de a fi român, triplată de inteligenţa de a fi român atunci cînd lucrurile merg bine şi de deşteptăciunea de a nu mai fi chiar atît de român atunci cînd treaba merge prost.

Victoria din amicalul cu Polonia i-a prilejuit o observaţie seacă lui Anghel Iordănescu. Remarc rezultatul şi atît, a spus fostul selecţioner. Abrupt rostite, cuvintele lui nea Puiu, el însuşi o caşchetă de platitudini, dau glas părerii microbistului care s-a plictisit să se îmbete cu apa plată a unor succese care par mai degrabă nişte hapuri pe care le înghiţim fiindcă ştim că ne fac bine. Evident, opinia lui Iordănescu a intrat automat în panoplia răutăţilor la adresa naţionalei lui Răzvan Lucescu. Dacă vine Cornel Dinu şi declară că România de azi nu-şi poate propune foarte mult fiindcă lipsesc marile personalităţi în echipă, asta devine automat un act de lezmaiestate la adresa aceleiaşi instituţii intangibile a naţionalei. La rîndu-i, Dinu şi, prin filiaţie, Angelo Niculescu sînt descărnaţi de Mihai Stoica, apărător al bastionului răzvănist pe motive pur fotbalistice, precum chemarea la lot a unor fotbalişti importanţi ai Unirii, asta după ce Braşovul antrenat de actualul selecţioner arbitrase corect lupta pentru titlu în campionatul trecut. Pe fundalul aceluiaşi peisaj cu natură vivantă se mai văd neîncrederea funciară a lui Marian Iancu şi greaţa sartriană a lui Adrian Mititelu. Ultima tuşă a tabloului nu e semnătura maestrului, altfel anonim, ci mitocănia lui Săpunaru. Să mai zică Mister D că ne lipsesc băieţii cu personalitate!

O posibilă terapie pentru starea de nervozitate şi suspiciune care pluteşte peste naţionala aşa şi aşa a lui Răzvan ar fi inspiraţia. Nu inspiraţia de a convoca şi alţi jucători, ci actul acela fiziologic de a trage aer proaspăt în piept, moment în care se oxigenează şi creierul, urmat de o expiraţie la fel de profundă, prin care plămînii se eliberează de toxine.

Atunci vom băga de seamă că asupra naţionalei au dreptul la o părere toţi românii, cu sau fără forţă de grup, mai mult sau mai puţin concentraţi sau ieşiţi din formă. Răzvan are obligaţia să îşi vadă de treabă cum ştie el mai bine, să încerce să accepte că poţi greşi şi atunci cînd eşti animat de cele mai bune intenţii, în vreme ce Dinu, Iordănescu, Mihai Stoica, Iancu sau Mititelu pot spune tot ce le trece prin minte în numele unei libertăţi pe care nu ne-am cîştigat-o, aşa cum ni se pare, ci care ne-a fost făcută cadou, în ziua cînd a căzut Zidul care despărţea Lumea liberă de Lumea celor care nu cuvîntă.

XXX

28 decembrie 2009

RĂZVAN STEREO

Propunerea lui Mihai Stoica nu e revoluţionară, dar e curajoasă. Şi sfidează comoditatea celorlalţi preşedinţi

Dan plecase mai demult, iar omul de lîngă el gîndea febril. Melodramele cu şi despre proiectul Unirea, cu gaşca ei galamaziană, cu patronul-sfinx, dar datornic, cu sau despre Liverpool, adversar care nu se dă din mînă pentru vrabia rusească sau arabă de pe gard, toate lucrurile acestea au întreţinut finalul de an golit de subiecte de presă. Dar Mihai Stoica ştia că trebuie să se mişte repede. Dincolo de lozinci sentimentale. Anunţul a căzut într-o linişte nefirească, peste o asistenţă parcă sedată de spiritul Sărbătorilor. “Îl vrem pe Răzvan pînă în vară!” a sunat firesc în glasul baritonal al managerului, încît ai fi zis că era cea mai la îndemînă ideee posibilă, că oricui îi putea trece prin minte că selecţionerul avea de fapt timp şi pentru altă echipă decît pentru naţională.

Fiindcă asta a înţeles Mihai Stoica. Şi nu au înţeles ceilalţi, nea Vasile ori nea Marian, care acum sînt opăriţi că, vezi Doamne, Răzvan şi-ar putea pierde energiile activînd şi la Urziceni. Aiurea! Pînă vor începe preliminariile pentru Euro 2012, Răzvan se poate ascunde în spatele unei activităţi invizibile sau are varianta să iasă la lumină, să-şi suflece mînecile şi să se apuce de treabă. Nimic nu-i întreţine mai bine tonusul unui antrenor decît activitatea cotidiană. Or, antrenorul de azi al naţionalei, o instituţie ucisă de otrava picurată cotidian de predecesorul mare artizan al sistemului “Să ne facem că muncim!”, Răzvan care va să zică are şansa acum să nu mai taie frunză la cîini în formă instituţionalizată, sub oblăduirea lui Ionuţ Lupescu, mimînd împreună preocuparea pentru nişte meciuri amicale neinteresante, pe post de surogat al surogatului servit în locul Cupei Mondiale din Africa de Sud.

Modelul propus de Meme nu e nou în general, e surprinzător pentru fotbalul românesc obişnuit să vieţuiască în clişeele şmecheriei mărunte. Şi să se hrănească din frustrările tipice oamenilor lipsiţi de idei. Guus Hiddink pregătea naţionala Coreei de Sud, pe care a dus-o pînă pe locul 4 al Mondialului din 2002, timp în care reuşea să ia şi titlul în Olanda natală cu PSV Eindhoven. Mai nou, Dick Advocaat stă şi pe banca lui AZ Alkmaar, şi pe cea a naţionalei Belgiei. Nu o fi Răzvan nici Guus Hiddink, nici Dick Advocaat, dar datele problemei rămîn aceleaşi. Între un şomaj de lux întrerupt de cîteva acţiuni concrete şi de obligaţia subînţeleasă de a şti în fiecare secundă cine şi de ce ar merita să fie selecţionat, Răzvan are tot timpul din lume să se ocupe şi de o echipă de club. Iar ocazia aceasta s-a ivit acum de la singurul conducător din fotbalul românesc care se mai ocupă şi cu altceva decît cu fitilele destinate inamicilor.

Dacă va accepta, pentru că sigur e sedus de idee, Răzvan îi va supăra pe unii conducători şi va fi foarte aproape de un conflict de interese cu celelalte cluburi arondate unei lumi bolnave în care totul e interes. Va fi suspectat că îşi va promova propriii jucători şi că, la o adică, i-ar putea influenţa pe unii susceptibili de selecţionare să nu îşi rupă picioarele tocmai împotriva Unirii. Dacă sînt sinceri, dar nu sînt, preşedinţii exact asta v-ar spune. Dacă e sincer, şi pe el îl bănuim că este cu adevărat, Răzvan ar trebui să nu se uite la tot ce spun domnii aceştia pentru care lumea se împarte în patroni, adică ei, şi servitorii lor. Noi, ceilalţi.

XXX
8 ianuarie 2010


SCUT PENTRU RĂZVAN

Lucrurile sînt clare ca lumina nopţii şi limpezi ca apa tulbure. Asupra selecţionerului se fac presiuni. Asta rimează cu malversaţiuni, dar e o pură întîmplare. Răzvan e sfătuit, dădăcit, cocolit, îmbrobodit. Şi puţin ameninţat, ca să nu zicem şantajat, cu spectrul necalificării. Tu decizi, dar ai grijă! Sau grije. Dacă briliant nu e, nimic nu e! Au dînşii aşa o putere de persuasiune că îţi intră frigul în oase. Oamenii aceştia care ne vor binele cu forţa, care le ştiu ei pe toate, care împart binecuvîntări, indulgenţe şi afurisenii nu înţeleg cum un om plătit să selecţioneze chiar selecţionează. Şi se ocupă de treaba asta ţinînd cont nu doar de criteriul fundamental al datului cu piciorul în minge. El mai ţine cont şi de altele. Seriozitate, morală, cuvînt, viaţă particulară. Mă rog, tot soiul de nimicuri!

Selecţionerul a rămas singur, şi, dacă ne uităm atent, parcă şi nea Mircea îl sfătuieşte să o lase mai moale. Să fie diplomat. Căci aşa sînt diplomaţii, jonglează cu arta compromisului. Mai pe româneşte, se fac preş contra unei sume de bani corespunzătoare. Cu totul şi cu totul surprinzător, Răzvan nu cedează, nu dă înapoi. Iar asta se întîmplă într-o ţară unde blatul e ridicat la rang de sistem. Copiii sînt învăţaţi de părinţi să se strecoare prin viaţă dacă nu vor să sufere. Blatul, adică aranjamentul ordinar care pute prin toţi porii, insensibil la toţi calvin kleinii şi hugo boşii cu care se dau dumnealor.

Răzvan nu cedează şi nu trebuie să cedeze, fiindcă ştie că primul semn de slăbiciune le va atrage pe celelalte. Atitudinea lui dă rău într-un loc unde compromisul e mod de viaţă, dar neclintirea aceasta e un experiment prin care ne putem trata, asta înainte de a ne însănătoşi. Şi nu o toană sau un gest teribilist al băiatului lui tata. Posibil să nu ne calificăm la Euro, nu-i vorbă că nici cu Mutu în teren nu există vreo garanţie, dar e posibil să pricepem odată şi odată că Dragomir şi Mircea Sandu sînt instanţe de evitat. Ei şi ceilalţi avocaţi din oficiu ai lui Mutu. Ei, procurorii lui Răzvan şi procuratorii lui Adrian.

E o luptă între şmecherie şi corectitudine, între obrăznicie şi decenţă. Şi e aşa simplu să alegi!


XXX

29 septembrie 2010

NAŢIONALA. FĂRĂ NUMĂR!

Urmează meciul cu Franţa. Cu “10″ pe spate, Găbiţă Tamaş ne promite driblinguri în cascadă

Tineri. Ăsta nu-i un defect. Dezinhibaţi. Nici ăsta. Tupeişti. Nici măcar, dar, nu ştiu cum naiba, suma acestor calităţi iese pe minus. Nu au cute pe frunte, fiindcă nu au griji. Trecem peste grija zilei de mîine, fiindcă asta e destinată oropsiţilor sorţii. Iar ei fac parte din grupul select al celor aleşi. Dar şi ei ar trebui să aibă griji. De exemplu, grija că reprezintă ceva anume, ceva abstract numit “ţară”, ceva care conţine şi altceva decît restaurante, malluri şi cluburi de fiţe. Cum ar fi cultura, istoria, tradiţia, aspiraţiile oamenilor care au crezut în nişte idealuri. Inclusiv în idealuri fotbalistice. Citiţi ce spune Bujor Hălmăgeanu, ce suferinţă se ascunde în sufletul unui fost fundaş care îşi rupea piciorul chiar înaintea Mondialului din Mexic ‘70!

Tineri, dezinhibaţi, tupeişti. Dacă îndrăzneşti să le spui ceva, îţi aruncă un “mucles” şi îţi trîntesc în nas portiera maşinii unde din boxe răsună voci de manelişti castraţi. Sau îţi zîmbesc suficient, iar dacă ai noroc îţi recită texte expirate - <şi mîine-i o zi>, , <şi ei sînt oameni, au tot două picioare>, (inclusiv la meciurile amicale, Loby?), apoi îţi promit la mişto că vor da mingea printre picioarele unui adversar, a, jucăm cu Franţa?, şi ce dacă?, dăm urechi şi francezilor dacă primim tricoul cu numărul 10, că şi aşa îl aruncăm de colo, colo prin vestiar, care joci, bă cu 10 azi, Georgică?, nu mai vrei, Găbiţă, hai, ia-l tu, că te-ai cuminţit la West Bromwich Albion. Evident, single malt-ul nu miroase ca poşircile noastre naţionale.

Tineri, dezinhibaţi, tupeişti, fără grija zilei de mîine. O generaţie de fotbalişti mediocri, care reprezintă România fotbalistică în lipsa altora mai buni. Aceasta este echipa naţională înaintea partidei cu Franţa. Şi înaintea celorlalte partide oficiale pentru turneele finale viitoare şi inaccesibile. Staţi liniştiţi, nu voi spune că este o întîlnire decisivă. Nici capitală. Nu voi apela la noţiuni seci ca orgoliul şi mîndria. Voi intra în jocul vostru încîlcit, la alibi, o pasă în spate, una laterală, încă una în spate, apoi centrare pe vîrful care se sprijină cu spinarea de pieptul fundaşului francez, şi vă voi spune că este un meci ca oricare altul, cu o echipă mai bună decît a noastră, pe care, totuşi, am putea să o învingem dacă am lua ceva în serios - importanţa numărului de pe spate, emblema de lîngă inimă, prilejul de a arăta că sîntem alţii decît cei pe care îi returnează Sarkozy.

Ştiu că Răzvan nu vă mai lasă să citiţi presa. Deci nu aveţi motiv să vă enervaţi sau, Doamne fereşte!, să vă ambiţionaţi! Are dreptate. Nu citiţi! Vă stricaţi ochii.

XXX

11 octombrie 2010

NAŞII ROMÂNIEI

Naţionala este a tuturor. A tuturor celor din tabăra care conduce federaţia

Nu am înţeles de la început. Părea o glumă. Sau un afront. Am discutat, nervoşi şi dezamăgiţi, am despicat profesional firul în patru. Fundaşii, mijlocaşii, atacanţii, ritmul de joc, posesia rahitică, frica ancestrală, revenirea din repriza a doua, ofsaidul lui Remy ascuns sub tunetul Marseillezei. Totuşi, ceva nu se lega. Părea o glumă. Sau un afront. Nu am înţeles pentru că sîntem naivi şi continuăm să credem naţionala aparţine tuturor, cînd ea este obiectul unui litigiu între doi pretinşi proprietari. Ca o bucată de pămînt din Primăverii. O laşi în paragină să-i scadă preţul, apoi pui mîna pe ea.

Într-un tîrziu ne-a picat fisa. Mesajul era cît se poate de limpede. Confirmarea în funcţie a lui Răzvan, mărirea de salariu şi sprijinul necondiţionat din partea lui Mircea Sandu sfidau meciul, dar aveau o logică imbatabilă. Nu era o formă subtilă de umor federal. Nemulţumirea suporterilor, nu toţi, gălăgia ziariştilor, nu chiar toţi, erau doar piesele unui decor în care conta de fapt scenariul. Tabăra care deţine puterea - Mircea Sandu, Nicu Gheară, Ionuţ Lupescu, nu neapărat în ordinea asta!, - îşi arăta muşchii în faţa taberei despre care se presupune că rîvneşte puterea şi succesiunea la postul de selecţioner - Fraţii Becali plus vărul Becali legaţi prin legături de sînge şi de alianţă familială şi de interese cu Hagi, Gică Popescu şi oricine are altă părere decît Răzvan Lucescu.

Acţiunea a fost un succes. Atunci cînd Nicu Gheară şi-a exprimat deschis sprijinul pentru Răzvan a devenit clar că România profundă, acea parte de ţară sănătoasă şi demnă de un loc sub soarele Europei, vrea continuitate şi linişte, în vreme ce camarila din Pipera doreşte anarhia pentru a da lovitura la Casa Fotbalului.

Iar asta în traducere liberă sună cam aşa: Luaţi-vă adio de la gîndul că aţi putea să-l puneţi voi pe Hagi la naţională, că prin “Rege” l-aţi putea impune cumva şi pe Popescu în Federaţie! Că îl veţi aduce înapoi pe Mutu. Noi sîntem în fruntea bucatelor. Şi azi, şi mîine, şi poimîine. Cît vrem noi.
Ei, adică. Noi, ceilalţi, sîntem labili din punct de vedere psihic. Nişte oameni slabi şi nu merităm onoarea de a asista la naşterea unei naţionale care urmează să fie năşită la Ibiza.

XXX

22 martie 2011

ZEU CU REPETIŢIE

Mircea Sandu îşi începe al doilea mandat la UEFA, iar noi considerăm că ne e dator cu o calificare


Victorie! Am învins, deşi n-am convins din prima! Naşu’, Naşu’! Mircea Sandu, reales la al 35-lea Congres! Din sală se aud aplauze. Frenetice în cazul lui Michel Platini, validat prin consens şi bătut din palme. Vive la France, vive Le Roi Michel! Aplauze calde pentru Angel Villar, reprezentantul etern al Spaniei. Aplauze ferme pentru Grigori Surkis, omul care poartă cheile Kievului şi ale Ucrainei. Aplauze susţinute pentru românul Mircea Sandu, care a trebuit să aştepte al doilea tur de scrutin. Asta nu îl face un membru de rang secund al conclavului de la UEFA. Dimpotrivă, îi conferă aura de supravieţuitor într-o junglă cu animale de pradă în costume Prada.

Prima constatare ar fi că avem un preşedinte a cărui carieră internaţională surclasează condiţia fotbalului pe care îl conduce. A doua este că Mircea Sandu a reuşit dubla. Realegerea în Comitetul Executiv UEFA înseamnă că primul mandat nu a fost un accident. Şeful de la Casa Fotbalului a ştiut să-şi cultive relaţiile şi alianţele. Dincolo de partea pe care o presupune prezenţa printre zeii continentali ai fotbalului, rămîne impresia că Mircea Sandu este un diplomat abil, care nu se expune mai mult decît e cazul. E de anticipat că măcar prin abilitate Mircea Sandu nu va ajunge în situaţia penibilă a lui Adrian Severin, politicianul care se luptă cu “înscenările” ziariştilor şi cu cei doi atomi de hidrogen din molecula apei.

Mircea Sandu este un personaj nepopular în România. Asta trebuie scris fără nuanţe. Fără “dar”, fără “totuşi”, fără “însă”. Mircea Sandu este preşedintele ales de lumea fotbalului, nu de microbişti. La fel ca Mitică Dragomir, Naşu’ a avut inteligenţa să se reformeze pas cu pas şi să ne propună singur alt personaj. Unul care de la un moment dat încolo a încetat compromisurile şi care a spus stop corupţiei din arbitraj. Mircea Sandu de azi e preşedintele care nu se sfieşte să critice derapajele jucătorilor importanţi ai naţionalei şi, cînd a fost cazul, să semnaleze greşelile selecţionerului. Suferinţa peste care a trecut cu o discreţie remarcabilă l-a făcut şi mai puţin tolerant cu mizeriile ascunse sub preş, pe care altădată părea că nu le vede.

Şeful de club care are o părere despre orice, microbistul care îl detestă necondiţionat şi ziaristul care le ştie pe toate aşteaptă lucruri concrete de la Mircea Sandu. Rezumate în cîteva cuvinte, acestea ar fi soluţionarea în favoarea României a cazului bosniac, soldată cu suspendarea federaţiei de la Sarajevo, cîteva arbitraje prietenoase în partidele care au rămas de jucat din preliminariile pentru Euro 2012, amenzi cît mai mici pentru isprăvile sublimelor galerii bucureştene şi arbitraje la fel de reuşite pentru echipele noastre de club implicate în cupele europene. De-abia atunci vom considera că Mircea Sandu ne reprezintă cu cinste la UEFA. Ziceţi că nu!

XXX

26 martie 2011

MOGÎLDEAŢA ROŞIE

Era minutul 54 cînd Ibişevici primea cartonaş galben pentru proteste. Asta apropo de obiceiul arbitrului spaniol de a împărţi cartonaşe cu nemiluita. Uite că nu! Las’ că Teixeira ne iertase de vreo două henţuri, dintre care unul în careul de 16 metri. Eliberaţi de ideea că sîntem persecutaţi de oameni cu fluiere şi fanioane, am trecut pe lîngă şansa de a ne desprinde. Apoi a intrat în scenă Tamaş, care în repriza a doua şi-a pierdut constant adversarul din marcaj. Iar adversarul a marcat şi ne-a oferit încă o dată posibilitatea să ne lamentăm şi să tremurăm pentru un amărît de egal. Ba nu! Nici măcar, bosniacii sînt luptători, noi, o adunătură de perdanţi. Cu ifose şi mîndri de ignoranţa lor.

Am tras cu coada ochiului la analiza tactică făcută în timp real de Andrei Vochin pe gsp.ro şi am observat că în prima repriză am răspuns cu o agresivitate suplimentară posesiei lor superioare. Este răspunsul unei echipe mici, care o dată cu trecerea timpului s-a făcut şi mai mică, o mogîldeaţă alcătuită din jucători concediaţi ca Florescu şi nedefiniţi precum Cociş. Dar peste toate, impresia că, deşi prezent pe teren din primul minut, Mutu nu s-a întîlnit cu naţionala. A vrut, s-a străduit, dar i-am zărit crisparea aceea pe chip, tipică atunci cînd nu-i iese jocul. Cei care văd partea plină a paharului vor spune că s-a pus în slujba echipei. Ceilalţi, că revenirea lui a reînnodat traseul dezastrului. Belgrad, Zenica. Urmează Piatra Neamţ?

XXX

27 martie 2011

RĂZVAN ŞI HIDRA LUXEMBURGHEZĂ

Lucescu junior nu vorbeşte despre demisie. Are dreptate, încă nu ne-am făcut de rîs cu Luxemburg

Minutul 76. Scor 1-1. Iese Florescu, intră Ropotan. O schimbare pentru revoluţia fotbalului. Să sune trompeţii, fiindcă trompetele sînt pe teren! Deşteaptă-te, române, că vine bosniacul peste tine! Buciumul să doinească, ţambalul să ţămbălească, naţionala să trăiască! Răzvan înlocuieşte un jucător din spaţiul ex-sovietic cu un jucător din acelaşi spaţiu ex-sovietic. Ropotan, fost dinamovist, actual dinamovist şi probabil viitor dinamovist şi etern manelist, nu mai jucase de 4 luni. El îi ia locul în echipă lui Florescu. Florescu nu mai jucase de 4 luni, dar între timp îşi coafase zulufii şi se fotografiase alături de capul de porc însîngerat. Artă modernă şi contemporană. Picasso şi Dali, ferea!

E duminică la prînz, s-a schimbat ora, iar selecţionerul a rămas la locul lui. E duminică la prînz, România se pregăteşte de ciorba de potroace, simbol al rezistenţei în faţa problemelor globale. În faţa oamenilor răi care cer demisii.

Răzvan Lucescu îşi exercită dreptul de a se acoperi de ridicol.

Are aerul unui misionar care şi-a pierdut el însuşi credinţa printre sălbaticii care urlă după rezultate. Trist, elegant şi depăşit de situaţie.

Un selecţioner emblemă a mediocrităţii deghizate în costume de firmă.

Dezgustat de ingratitudinea concetăţenilor mai naşpa îmbrăcaţi, naiv şi convins că Naşu’ şi compania îi asigură spatele.

Şters în declaraţii, previzibil, lipsit de imaginaţie. Proiecţie fidelă a echipei pe care o antrenează.

Un domnişor pe care l-am crezut bărbat.

Unul care să ia povara înfrîngerii pe umerii lui. Un om matur care să nu se ascundă în spatele aritmeticii grupei care ne dă şanse cît unui bolnav în fază terminală.

Aş putea să dramatizez, să pretind că după ce am luat bătaie de la Bosnia nu am mai putut dormi, că naţionala mi-a stricat seara şi ziua de azi şi ziua de mîine. Ei bine, nu! Şi ştiţi de ce? Pentru că aştept meciul cu micul gigant luxemburghez. În mica şi nepreţuita mea colecţie de filme de cinematecă vor sta imaginile cu banca noastră tehnică, dedicată luptei cu colosul din Ducat. Parcă şi văd chipul brăzdat de idei al lui Stelică. Iluminarea lui Fane Iovan. Toţi alături de Răzvan. Răzvan şi Hidra semiamatoare din Luxemburg. Marţi, la poalele Pietricicăi, în fieful lui Pinalti cel liberal şi democrat se va desăvîrşi lucrarea lui Lucescu junior. Am anticipat ruşinea de la Zenica, o anunţ şi pe cea de la Piatra-Neamţ.

Nu sînt oracol (LOL; LOL;LOL;LOL;LOL;LOL;LOL;!!!!) dar ştiu că putem mai mult. Ies, ui chen!

XXX

28 martie 2011

NOTA 2, DAR FĂRĂ NOI

Am înţeles că nu ne-am pricepe la fotbal. Acum, Răzvan şi compania încearcă să ne demonstreze că sîntem tufă şi la matematică

Ştiţi cine e acum cel mai mare adversar al nostru? Cel mai parşiv şi cel mai insidios? Nu, nu vă grăbiţi cu răspunsul, fiindcă nu e aşa simplu! Nu e Răzvan, nu e Naşu, nu e Lupescu. Nu e nici Florescu. Nici Ropotan. Da, ştiu, ca nişte oameni cu scaun la cap vă gîndeaţi că adversarul nostru este, de fapt, Luxemburgul, acest ducat trufaş, care ne pune la încercare cu fotbaliştii lui de rasă deghizaţi în bancheri, barmani şi animatori de copii. Luxemburg mergea, se potrivea, dar nu e. Nu e nici măcar Bosnia, care tocmai ne-a bătut. Nici mîndra Albanie.

Nu vă mai fierb. Adversarul nostru de moarte este matematica. Vicleana asta care ne-a amărît copilăria şi adolescenţa cu unele restanţe în plină vară tot nu ne lasă în pace. Dar noi vorbim aici de o matematică specială, nu de matematici speciale. Alea erau floare la ureche. Integrale, diferenţiale, şiruri, sume. Aici e altceva. Quelque chose pour les connaisseurs. Matematica grupei. O ştiinţă accesibilă doar antrenorului naţionalei şi cîtorva iniţiaţi în tainele adunării punctelor. Cum care puncte? Sînteţi răutăcioşi. Punctele acelea care vor veni. Minimum 15, maximum 18.

Conform Societăţii Române de Matematică Aplicată pe Fraieri, naţionala lui Răzvan &Ropotan urmează să meargă din victorie în victorie, totul în legătură directă cu eşecurile pe linie ale contracandidaţilor. Aici trebuie menţionat că numai răuvoitorii nu pricep cît de lin e traseul nostru viitor şi în ce poziţie favorabilă se află “băieţii”. Aceiaşi cîrcotaşi, nu înţeleg cum o echipă care nu bate pe nimeni se trezeşte brusc, se scutură de colb şi mătură totul în cale. (LOL;LOL;LOL;LOL;LOL;LOL;LOL;LOL;LOL;LOL)

Ca şi cînd pînă acum doar cauze exterioare şi extrafotbalistice ne-au împiedicat să facem mai mult de două puncte.

Ca şi cum, doar un lanţ de ghinioane şi o conjuraţie a răului, de care acum am scăpat, ne-a oprit să strîngem şi noi măcar zestrea Moldovei.

Da, a Moldovei, sora aceea a noastră mai mică şi un pic mai rusofonă la grai, pe care o cam luăm în balon. Moldova de peste Prut, o echipă care a strîns 6 puncte într-o grupă cu Olanda, Suedia, Ungaria, Finlanda şi San Marino, deci un pic mai grea decît a noastră, a metropolitanilor plini de fiţe şi figuri.

Concomitent cu acest curs intensiv de matematică a grupei la care simt că a contribuit şi nea Mircea, a apărut încă o temă grea de discuţie. Patriotismul. Ne scuzaţi, nu sîntem pregătiţi pentru simpozionul despre Decebal şi Traian, Gelu şi Menumorut, Mircea cel Bătrîn şi Mihai Viteazul! Nu am studiat bibliografia, nu ne-a cîntat imnul decît la televizor, nu ne-am înfăşurat în drapel. Plus că e nu ştiu cum să concurăm la iubirea de ţară cu Naşu’ şi cu naşul lui, Nicu Gheară.

XXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXX

După participarea în linia întâi la linşajul mediatic şi moral care l-a carotat pe Piţurcă şi după participarea în linia întâi la propaganda deşănţată pro-Răzvan, licheaua care a parcurs, în aceşti trei ani, contorsionările dovedite de scrisul propriei mâini, frapează, în continuare, prin tupeu şi obrăznicie.

Dar, în primul rând, prin foarte, foarte, foarte mult tupeu. Şi nu vorbim aici de modul în care înjură pe cineva într-un anotimp, ca să-l laude în altul. Nu vorbim nici de senzaţia aia pregnantă de idiotul cartierului, care, atunci când îi vine vreun văr mai mare în vizită te înjură sau îţi aruncă o pungă de apă în cap, dându-se ţanţos şi hudul nevoie mare, ca un cocoş, pentru ca atunci când rămâne singur să ocolească cu umilinţă pe trotuarul celălalt. Astea-s nimicuri şi se pot constata foarte lesne din parcurgerea articolelor, ce canalie este geambaşul ăsta de pe plantaţia lui Felix.

Licheaua aceasta traficantă de lobby nu simte nicio ruşine şi nu are nicio sfială în a trece acum –, dintr-o barcă în alta şi a se da de partea celor care par a avea o poziţie mai ofertantă, de parcă angajarea lui nu a fost una principială şi de parcă, de la: „România antrenată de Răzvan Lucescu începe să se vindece de izolare.

Iese pas cu pas din labirintul suficienţei ambalate astfel încît să semene a competenţă. Părăseşte universul acela posac marca Piţurcă.

Naţionala redescoperă sensul profund al echipei care reprezintă o ţară.

Demnitatea şi atitudinea se reîntorc din exil”

la

„Răzvan Lucescu îşi exercită dreptul de a se acoperi de ridicol.
Are aerul unui misionar care şi-a pierdut el însuşi credinţa printre sălbaticii care urlă după rezultate. Trist, elegant şi depăşit de situaţie.

Un selecţioner emblemă a mediocrităţii deghizate în costume de firmă.

Şters în declaraţii, previzibil, lipsit de imaginaţie. Proiecţie fidelă a echipei pe care o antrenează.

Un domnişor pe care l-am crezut bărbat” se poate trece uşor, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, sperând că nu-i nimeni atent şi nu observă diformitatea şi încercarea de schimbare a taberei. Nu se poate sări dintr-o barcă în alta, cu atâta cinism, care înseamnă, de fapt, trădare şi perversitate! Citiţi editorialele şi vedeţi ce salturi face licheaua! Ce principii şi ce convingeri „susţinea” alături de Răzvan şi ce spune acum.

Iar, dacă în scris se mai atenuează, senuaţia de lichea absolută este cu atât mai pregnantă în studiorile în care, acum, ca în anii 50, licheaua noastră se transformă în acuzatorul numărul 1, care înfierează cu mânie proletară lipsurile şi minusurile. Un fel de Tatulici şi o un fel de palmă la fel de jegoasă ca a jigodiei respective.

Nu deranjează opţiunea de a-l susţine pe Răzvan şi nici măcar aceea de a-l umili pe Piţurcă, chiar dacă ambele erau în mod clar greşite. Deranjează că licheaua traficantă de lobby nu-şi asumă faptele şi încearcă să se insinueze pervers şi laş într-o barcă străină, care nu-i aparţine.

Şi n-ar deranja nici asta prea mult, dar când încearcă să schimbe bărcile, ştergând – prin tupeul cu care acuză la televizor pe cel pe care l-a susţinut abject – urmele din barca în care a fost, este revoltător.

1.Ai naufragiat o barcă superbă, care ne-a adus acolo unde azi nici nu mai visăm. Ai umplut de măscări mincinoase pe căpitan.

2.Apoi te-ai urcat într-o barcă la direcţia căreia ai pus umărul, l-ai susţinut agresiv, strident, permanent, convingător, pe căpitan, te-ai identificat cu deciziile lui şi cu acţiunile lui, adică cu el.

3.Acum, când barca susţinută de tine a ajuns în grupa a patra valorică, ai părăsit primul barca, şi urli împotriva căpitanului, pe care-l acuzi tu cel mai tare – tocmai ca să mai uite lumea că ai fost lângă el – şi că, din cauza asta, ai scufundat o barca care era mândreaţea României, dar ţie nu-ţi plăcea, că-l urai pe căpitan şi de-aia ai scufundat-o.

Cum rămâne cu barca scufundată de geambaşi? Niciun regret? Nicio scuza? Nicio sfiala? Nicio remuşcare?

Cum rămâne cu căpitanul de la Europene, ruinat de geambaşi? Niciun regret? Nicio scuză? Nicio strângere de inimă?

Cum rămane cu barca adusă in urna a patra valorica de geambaşi? Nicio vina? Nicio contribuţie? Nicio responsabilitate?

În încheiere, pentru domnii geambaşi, atât de compromişi şi atât de mizeri în existenţa pe care şi-o susţin, cu atâta tupeu, nu pot decât să le transmit următoarele:

„Lasati sa se intrevada o urma de sfiala in privirea voastra. Fiti o vreme stingheri.
Nu mai apareti la televiziune.
Nu mai scrieti in ziare.
Nu va mai ridicati glasul decat pentru o scurta cainta, caci altfel il ridicati din nou in miciuna.
Renuntati la alibiuri morale spunandu-va ca ati facut neincetat raul ca sa puteti face din cand in cand binele.
Sa nu va fie frica, ci doar, din cand in cand, o lunga si insuportabila rusine”.

Fireşte, însă, că geambaşii ăştia de opinii vor asculta decentul îndemn aşa cum l-au ascultat şi alţii, prin 90, şi-i vom vedea ca fiind primii care vor acuza, cât mai tare, cât mai violent, cât mai strident şi cât mai public cu putinţă.

Tocmai pentru a se absolvi şi pentru a uita lumea cine sunt şi ce-au făcut.

Geambaşii ăştia sunt lichele absolute.

Filip Pindean