29-03-11

Rostul nostru

Un fel de adendum, sau opinia mea fata de articolul semnat de Bradut Florescu, care circula ca mass pe toate mailurile.

M-am lovit brutal de bannerul acela publicitar cu „Romania nu are viitor”. Era vreo 7 dimineata si alergam cheaun sa cumpar ceva pentru ala mic. M-am oprit in mijlocul trotuarului si am cascat ochii, cat am putut de larg la acea ora. Era simplu, fara nici un alta explicatie. M-am uitat in stanga si in dreapta, gandindu-ma ca e poate un semn divin, pe care il vad doar eu si alti cateva milioane, care au fugit din tara, doar in cautarea normalitatii. Mai tarziu, am aflat ca este un mesaj publicitar, dar impactul s-a produs, si subconstientul a inregistrat alb pe negru…

Catastrofele naturale, scandalurile politice starnite de americani, razboaiele si radiatile, Pepe si Oana sau Iri si Moni, toate se aduna si trec, departe de realitatea din cartierele romanesti. Blocurile peste care soarele rasare si apune ciclic (parca ieri era decembrie, parca acum o ora februarie) sunt acolo, ramase sa ilustreze mesajul: Aparent, Romania nu are viitor…

De ce nu avem viitor? In fond, de ce nu a mai ramas nimic in prezent… Pentru ca cei putini care mai judecam, am abandonat o lupta cu noi insine, lupta cu sistemul cu blazarea, cu renuntarea cu impunerile. De la protestul din benzinarii facut pe facebook, (fata de vecinii bulgari spre exemplu), la vpm-urile de pe fcsteaua, sentimentul ca am depus armele ma sacaie, dar nu ma mai obliga… m-a invins. L-am apreciat mereu pe Ziar si grupul lui, inca de cand exista nucleul vechi de la Gruppo Apparte. In momentul in care si el a decis ca e timpul sa spuna stop, am inteles ca unele lucruri s-au schimbat iremediabil... in rau. Ca o sansa a destinului am fost cel care a imortalizat ultimul moment din viata Ultras Steaua, si la momentul oportun ele vor iesi la iveala utilizate, sper, pentru un scop mai bun.

Astazi pur si simplu mi-e dor. Mi-e dor de lucrurile bune, si sunt plin de regrete fata de lucrurile pe care nu le-am facut desi am vrut. N-am fost niciodata la Timisoara, mereu mi-am spus ca vor fi alte deplasari viitoare la care voi participa. N-au mai fost. Nu cred sa mai apuc sa ma mai bucur de o torta aprinsa decat de revelion sau de ziua mea, singurul care mai vopseste e fi-miu care decoreaza orice prin casa, si imi e frica sa sun un prieten sa-l intreb daca steagul pe care l-am vopsit acum o mie de ani este in siguranta in dulapul lui. Oare l-or fi atacat si capturat moliile?

Si de ce toate astea? Pentru ca am crezut ca putem misca lucrile in societatea asta si intr-o lume lovita de tsunami, noi am fost o picatura de apa cazuta intr-o baltoaca. Mereu am crezut ca va fi de ajuns si undele ce se vor propaga vor crea destula masa pantru a misca ceva. N-a fost asa si social si politic suntem o curiozitate, o statistica, in mod ciudat si inexplicabil, un pericol.

M-au cutremurat imagininle cu baiatul ala luat pe sus de jandarmi de la Unirii , dar incetez sa ma mai intreb ce-ar fi fost daca… Ne-am lamentat si cu drepturile incalcate, si cu statul politienesc si cu infectii si rasele inferioare ajunsi direct sau indirect in postura sa ne conduca. E vina parintilor nostri ca in vara lui 90 au pierdut razboiul cu cei ce manevrau minerii, al nostru ca acceptam personaje ca becali, sclavia codului muncii si amanetarea copiilor la FMI.

Eu nu-l condamn pe tata, si sper ca baiatul meu sa ma judece bland. Poate ca voi avea motive sa-l privesc mereu in ochi, si el nu va sti niciodata de imaginile cu duba jandarmeriei de ziua Unirii sau de bannerul cu Romania nu are viitor. Poate ca asta e rostul nostru.

PS: Am descoperit un articol care mi se pare senzational. Pare in ton cu starea de spirit. Lectura placuta!

Alex (keluboss)