28-03-11

Noi nu suntem normali

Ce reprezintă starea de normalitate în care se află un individ, un grup de indivizi sau o instituție? Dacă stau bine și mă gândesc cam toată viața noastră este guvernată de clișee și de tipare vis-a-vis de normalitate, implementate încă de când suntem mici. Auzim ,ba de la părinți, ba de la dascăli, aceleași cuvinte pline de înțelepciune care se presupune ca ne vor ghida viitorul: „Nu e voie să faci lucrul X” sau binecunoscutul „Nu e voie să pui mâna!”. Astfel că traseul de dezvoltare, sub o stare de normalitate, al unui individ, urmărește același scenariu: școală generală, liceu, facultate, loc de muncă, familie.

Pe de altă parte mai sunt și oamenii care ne sunt serviți drept exemple negative. Orice abatere de la ciclul normal de viață este privit cu ochi critici de către oricare părinte și acesta încearcă să își protejeze copilul de la eventuale probleme în ascensiunea sa. „Băiatul doamnei de la etajul 2 a fugit ieri seară de acasă, am auzit că are probleme cu drogurile!” sau „Am văzut azi niște răpănoși în metrou, cu părul lung și nespălat, și m-am întrebat ce caută în oraș la ora aia? Nu au școală?”, sunt doar 2 exemple ale lecțiilor de conduită venite din partea părinților, transmițând același exemplu clar: AȘA NU „și dacă te prind vreodată la fel ca ei...”.

Am ajuns astfel la concluzia că starea de normalitate ce caracterizează viața cuiva se referă la deciziile pe care le ia și felul lui de a fi. Dar întrebarea interesantă este: cum se numește atunci când nu te abați de la regulile vieții, ai niște principii solide (și logice) și totuși majoritatea oamenilor te văd drept un exemplu negativ? De când a început protestul încerc să înțeleg de ce aproape toți oamenii care populează stadionul mă văd drept un „drogat, bețiv, om fără căpătâi”? De ce sunt privit ca făcând rău clubului, când în mintea mea eu îi doresc cel mai mare bine din lume? Atunci mi-am dat seama că pentru toți acești indivizi starea actuală de la club este o stare de normalitate (și mai nou pentru presă și pentru „oamenii de fotbal”), iar ceea ce eu încerc să promovez este ceva rău.

Pe de altă parte când văd cum se dăruiesc sportivii (în cel mai pur sens al cuvântului) de la secțiile Clubului Armatei (ce vremuri frumoase când și secția de fotbal era anexată clubului mare), îmi dau seama că am avut dreptate cand am decis să abandonez fotbalul și să regăsesc spiritul de sacrificiu al Stelei de care m-am indrăgostit la baschet, volei sau hochei. Știu că am făcut pasul spre starea de normalitate spre care tânjeam de atâta timp și de asemenea, sunt conștient că la fotbal „normalul” e în contradicție cu ceea ce simt și cu ce gândesc eu.

Iar pentru viitorul meu, mă ghidez după vorbele lui Virgil Stănescu de la un eveniment organizat de o firmă de echipament sportiv unde erau invitați mai mulți fotbaliști de la Steaua și Dinamo:
Reporterița: - Nu vă simțiți eclipsați de către fotbaliști?
Stănescu: - La inaltimea mea nu pot sa ma simt eclipsat de cineva...Totusi, doamnă, dacă lumea vrea semințe, poți să îi oferi caviar?

Anormal de normal