10-02-11

"Sportul, ultima copilarie"

Credeţi că disputa "şcoală sau sport" are loc doar în familiile cu puşti talentaţi? Acum 78 de ani, cei doi iluştri scriitori, cu patima unor simpli microbişti, îşi revărsau energiile gazetăreşti în "Neamul Românesc" şi în "Gazeta Sporturilor".

Pe 11 iunie 1933, România cîştiga la Bucureşti Cupa Balcanică, sub privirile entuziasmate a 25.000 de spectatori: 5-0 cu Iugoslavia, după 7-0 cu Bulgaria şi 1-0 cu Grecia! La finala disputată pe terenul ONEF, primul gazon cu drenaj din România, asistase şi viitorul rege Mihai.

Prestaţia echipei antrenate de Constantin Rădulescu şi în care jucau Bodola şi Dobay a fost motiv de sărbătoare, dar şi de dezbatere publică. La trei zile după meci, ilustrul istoric Nicolae Iorga scria în "Neamul Românesc" un articol în care asimila bucuria suporterilor unei jigniri faţă de adversar, numind fotbalul acelor vremuri drept "o copilărie".

Replica venea în "Gazeta Sporturilor" din partea altei personalităţi interbelice, dramaturgul Mihail Sebastian, cel care avea să lase pentru posteritate "Oraşul cu salcîmi", "Jocul de-a vacanţa" şi "Steaua fără nume". Scriitorul intuia deja succesul ulterior al fenomenului: "E manifestarea de viaţă modernă cea mai aproapiată de instinctul maselor şi de orientarea timpului nostru". Iată, recuperată de GSp, o polemică suculentă pe teme fotbalistice, dusă între doi titani ai culturii române, cu un echivalent greu de găsit în zilele noastre.

Nicolae Iorga - După "victorie"
"De ce să ne bucurăm cînd am jignit un adversar?"

"Să-mi fie permis să nu mă bucur ca toată cealaltă lume de marea victorie pe care a repurtat-o România contra Greciei, Bulgariei şi Iugoslaviei la recenta Balcaniadă. Nu înţeleg de ce ne-am bucura de faptul că am jignit, prin demonstraţiile noastre, nu numai nişte presupuşi adversari ca bulgarii, ci un aliat şi un prieten cu care n-avem nimic de împărţit.

Nu înţeleg iarăşi de ce succesul unor jucători de minge englezească aruncată în aer cu deosebite părţi ale corpului ar putea fi o dovadă a superiorităţii României asupra tuturor vecinilor săi, superioritate aplaudată frenetic de cîteva mii de oameni, în frunte cu Prinţul Moştenitor şi cu preşedintele Consiliului.

Şi mai ales nu înţeleg unde e dovada vredniciei, fie şi în acest brutal domeniu, copilăresc şi inferior, a echipei tricolore. Şi am crezut că trebuie să arăt şi altora, cari poate sînt în măsură să mă lumineze, de ce nu înţeleg ceia ce mi se pare numai o imensă copilărie a unei lumi uşuratece".

Mihail Sebastian - Între stadion şi bibliotecă
"Instinctul de joc e necesitatea noastră de poezie"

"Am fost pe stadion, Duminică, un om mai mult printre alţi 24.999 de oameni, am aplaudat odată cu mulţimea aceasta, am strigat, am aclamat, am fost sincer emoţionaţi de lupta celor 22 de bărbaţi din arenă. O imensă copilărie - sportul? Poate da. Am spune, chiar mai mult decît atît: singura copilărie, ultima copilărie ce mai rămîne. Într-o lume apăsată numai de drame obscure şi obosită de descompuneri latente, e puţin lucru să existe undeva posibilitatea de a evada, de a redeveni simplu, de a reintra în copilărie, de a regăsi bucuria vieţii fizice? Instinctul nostru de joc - ceea ce însemnează în fond necesitatea noastră ireductibilă de poezie, de odihnă, de gratuitate - în nici un alt spectacol nu-şi găseşte o mai largă descărcare decît în spectacolul sportului. Nimic artificial, nimic «făcut», schematic şi convenţional aici. Totul e spontan, direct, imediat.

Nu suntem obosiţi de teatru, unde cortina, decorurile, reflectoarele şi suflerul distrug permanent autenticitatea iluziei, amintindu-ţi la fiecare pas de convenţiile absurde ce colaborează la această complicată păcăleală, care se numeşte o «reprezentaţie»? Nu suntem blazaţi de virtuozităţile tehnice ale cinematografului, unde de cele mai multe ori maşina suplineşte viaţa? Sportul însemnează punerea înainte a omului. Este o întreagă moralitate, o întreagă estetică în acest simplu adevăr.

E prea uşor să condamni sportul, opunînd stadionului biblioteca. Întrebarea este însă dacă un intelectual nu are nimic de învăţat din stadion. Jocul liber, deschis, netrucat, dominat exclusiv de legile obiective ale situaţiei, este infinit superior ca semnificaţie morală dezbaterilor intelectuale în care arguţia şi falsa abilitate amestecă la fiecare pas adevărurile. Dacă d-lui profesor Iorga i-ar fi fost dat să cunoască în activitatea d-sale ştiinţifică sau politică numai adversari de loialitatea unui foot-balist, poate că munca i-ar fi fost pe jumătate mai simplă.

Oriunde se pot truca valorile şi ierarhiile. Absolut oriunde: în ştiinţă, în artă, în literatură, în politică. Numai în sport nu. Aici valorile autentice se impun necesar, direct, prin calităţi mereu dovedite, mereu supuse unui examen permanent. "Cel mai bun" numai în sport izbuteşte să fie în rîndurile dintîiu. În toate celelalte activităţi omeneşti, "cel mai bun" este destinat să crape de foame.

Dacă nu ar fi decît justiţia aceasta sumară şi infailibilă, pe care sportul o realizează între oameni, dacă nu ar fi decît spiritul acesta de virilitate simplă, fără ascunzişuri, fără trucuri, şi încă ar fi suficient pentru ca biblioteca să-şi deschidă din cînd în cînd ferestre spre stadion".

Nicolae Iorga
Istoric, scriitor şi jurnalist, a fost o personalitate culturală şi politică de anvergură, deţinînd printre altele funcţia de prim-ministru al României, în perioada aprilie '31-iunie '32. Asasinat de legionari pe 27 noiembrie 1940, la vîrsta de 69 de ani.

"Sportivi cari se balanţează în aier"

Poziţia lui Nicolae Iorga faţă de sportul modern era deja cunoscută în epocă. În paginile "Neamului Românesc", Iorga scriese despre sportivi "cari se chinuiesc pe maşini, cari pufăie din motociclete, cari se balanţează în aier, cînd nu strivesc nasul şi nu mută fălcile aproapelui, în aplausele unei mulţimi înebunite"!

Mihail Sebastian
Romancier şi dramaturg, pe numele real Iosif Hechter, a fost un nume important al literaturii române interbelice. Originea lui evreiască face ca în 1940 să fie exclus din jurnalism. Licenţa de avocat i se retrage, cărţile şi piesele de teatru devin interzise. În mai '45, moare la doar 37 de ani, sub roţile unui camion, la cîteva luni după ce naziştii plecaseră din România.

11.000 e media spectatorilor la meciurile de acasă ale "naţionalei" în ultimii trei ani, faţă de 18.000, în 1933

Ce se întîmpla în lume în 1933
- România era regat, condus de Carol al II-lea
- Hitler devine cancelar al Germaniei
- campioana României la fotbal este Ripensia Timişoara
- se lansează pe piaţă primul detergent de uz casnic
- în SUA se încheie prohibiţia alcoolului
- în Anglia se naşte Bobby Robson, iar în România, Nichita Stănescu
- Ghandi este condamnat la închisoare în India
- SUA are 15 milioane de şomeri, la o populaţie de 125 de milioane locuitori
- se naşte, în Maroc, Just Fontaine, cel care deţine şi azi recordul de goluri înscrise la o Cupă Mondială: 13


Meciul care a născut polemica
România - Iugoslavia 5-0, 11 iunie 1933, finala Cupei Balcanice
Au marcat: Bindea (7), Ciolac (10), Bodola (13, 35), Dobay (42)

Sepci - Vogl, Albu, Morawetz, Kotormany, Lakatos, Bindea, N. Kovacs, Ciolac, Bodola, Dobay. Antrenor: Constantin Rădulescu

Sursă text şi foto: Gazeta Sporturilor