28-12-10

Gheorge Berceanu, Stăpânul Lumii la 48 de kilograme

Dată fiind amploarea cu care trânta – sport popular – se practica în rândurile militarilor, înfiinţarea secţiei de lupte, în anul 1949, a fost mai mult decât aşteptată. Înainte ca formele de afiliere a secţiei să fie înaintate către federaţia de specialitate, în acelaşi an, 1949, se organiza o largă competiţie de masă în scopul depistării celor mai talentaţi „trântaşi“ din rândul militarilor în termen.

Tinerii vânjoşi, talentaţi şi rapizi, selecţionaţi atunci şi apoi iniţiaţi în tainele luptelor greco-romane, au constituit, astfel, nucleul iniţial al secţiei. Iar rezultatele nu au întârziat să apară, graţie în special eforturilor şi dăruirii regretatului Aurel Ihm – primul antrenor al secţiei (cit. CSA Steaua în defense.ro).

Dintre toti sportivii care au adus medalii Clubului Steaua, în decursul timpului, la disciplina de lupte greco-roamne, Gheorghe Berceanu se impune ca fiind o figura speciala.

Este o legendă a sportului românesc, nu numai stelist!



Gheorghe Berceanu s-a născut pe 28 decembrie 1949, în Cârna, judeţul Dolj. Şi-a început activitatea la clubul Electroputere, sub îndrumarea lui Ilie Marinescu, antrenor care l-a descoperit.

Dupa ce a cucerit titlul mondial la lupte greco-romane, în anul 1969, la doar 20 de ani, a fost transferat la Steaua. Pe atunci se făceau tabele cu cei mai buni sportivi, din care îşi alegeau Steaua şi Dinamo. Un an lua Steaua cel mai bun sportiv de pe listă, anul urmator – Dinamo. În ’69 a fost rândul Stelei, şi m-a luat pe mine…

În perioada 1969-1976, Berceanu nu a avut adversar – în lume – la categoria sa, 48 de kilograme, spulberând toţi oponenţii pe plan intern şi fiind blocat, în două rânduri, de arbitrii care l-au descalificat în finalele olimpice si mondiale, în favoarea sportivilor sovietici.

Aşadar, reprezentantul Stelei a fost de 8 ori, consecutiv, campion naţional, între `69-`76, la 48 kg, nefiind învins nici macar odată, până în momentul retragerii, care a avut loc la vârsta de doar 27 de ani.

Venit la Clubul Steaua din postura de campion mondial, Berceanu şi-a respectat blazonul, aducând glorie mondială Stelei, prin medaliile cucerite sub emblema sa.

Este triplu campion european – 1970, 1972, 1973 –, vice-campion mondial – 1975 – şi dublu campion mondial – 1969 (Mar del Plata) şi 1970 (Edmonton). Campion Olimpic, în 1972 şi medaliat cu argint, în 1976.



Maximul carierei l-a trăit la Olimpiada din 1972, de la Munchen. În prima rundă, Berceanu ( 22 de ani, 1 metru 50 înălţime) a trecut de maghiarul Ferenc Seres, după o luptă care a durat 7 minute şi 43 de secunde. În runda următoare a trecut de sovieticul Vladimir Zubkov, în 8:09. În semifinale l-a învins pe suedezul Lennarth Svensson (22 de ani, 1.55), în 7:53.

În finala pentru aur, disputată împotriva est-germanului Bernd Drechsel (18 ani, 1.57 înălţime), Berceanu a câştigat prin decizia arbitrilor. Aur olimpic! Trei medalii de aur a adus acasă delegaţia noastră, celelalte două fiind ale lui Ivan Patzaichin si Nicolae Martinescu (tot lupte).

Munchen 1972 a fost prima ediţie care a găzduit categoria de 48 de kilograme, la greco-romane, Atlanta 1996, fiind ultima. Constănţeanul Constantin Alexandru a ţinut sus ştacheta, cucerind argint, în 1980, la Moscova (aur – normal că un sovietic), după care România nu a mai avut reprezentanţi, pe podium.



În 1973, Berceanu a făcut hepatită. A stat un an în convalescenţă şi a revenit în 1975. Imediat după ce a revenit, a mers la Campionatele Mondiale, pierzând finala pentru aur, în faţa sovieticului Zubkov, victima sa din urmă cu 3 ani, printr-o decizie părtinitoare a arbitrilor. Aia a fost prima înfrângere din carieră!

În 1976 s-a accidentat grav şi a trebuit să facă o operaţie de menisc. A revenit la antrenamente cu doar două luni înainte de Olimpiada de Montreal.

La Olimpiada din 1976, Berceanu l-a întâlnit în prima rundă pe japonezul Yoshito Morivaki (1.57), câştigând cu 4-3, prin decizia arbitrilor. În runda următoare, Berceanu l-a executat în doar 20 de secunde pe polonezul Aleksander Zajaczkowski (1metru 58). În a treia, l-a învins cu un scor categoric, care arată că doar s-a jucat cu el, făcându-şi antrenamentul, pe cel care reprezenta Canada, Mitchell Kawasaki (sic!), mult mai înalt, la 1.60. Sfertul contra est-germanului Dietmar Hinz (1.62) a fost câştigat în 2 minute şi opt secunde. În semifinale, l-a întâlnit pe bulgarul Stefan Angelov (1.52), medaliat cu bronz la editia precedenta a olimpiadei (ca şi la aceasta, dealtfel).

În finala contra sovieticului Aleksey Shumakov (27 de ani, 1.52, aflat la singura participare olimpică), Berceanu este învins la puncte, 10 – 6, fiind descalificat, prin decizia arbitrilor, şi ratează aurul, urcând pe a doua treaptă a podiumului, cu argint. Am fost furat. Arbitrii m-au descalificat fără motiv. Atunci, ruşii se băteau la numărul total de medalii cu americanii. Noi am fost trei români în finalele de la greco-romane. Eu, Rusu şi Gingă. Toţi am pierdut titlul olimpic împotriva unor sovietici (superreportaje gsp). A fost a doua (şi ultima) înfrângere din carieră. L-aş fi învins pe rus, în ’76, chiar dacă veneam dupa operaţie de menisc, şi nu îmi revenisem complet după ce făcusem hepatită. Dar m-au descalificat arbitrii…



Dupa un an, în 1977, Berceanu s-a retras, fiind antrenor la lotul naţional şi continuând să activeze la Clubul Steaua, unde era un idol. În anul 1983, la provocarea unui fost adversar, dinamovistul Ion Gilu, s-a reapucat de lupte. Făcusem pariu pe o ladă de bere că ies iar campion naţional. Am reuşit, după 6 ani de pauză. Am vrut să merg şi la Mondiale, să mă verific pentru Olimpiada din '84. „Tu, Gică, o să mergi la turneele internaţionale” mi s-a spus. Şi, la primul turneu, în Finlanda, i-am întrebat dacă merg. „Gică, ne pare rău, dar ăia nu te-au pus pe listă”. Atunci mi-am dat seama că-şi bat joc de mine şi am renunţat definitiv.

Dacă îţi spun că am plecat de-acasă, din Târna de Dolj, să fac fotbal, nu mă crezi... Noroc că nu m-au primit ăia de la Electroputere, unde cică aveam şi eu o pilă prin frate-miu, că eram prea mic de înălţime, că altfel nu mai ajungeam să câştig ca luptător tot ce-şi poate dori un sportiv... Mondiale, europene, olimpice, naţionale, săteşti... Între 1967 şi 1975 nu m-a bătut nimeni. Abia în ’75 am pierdut primul meci, la Mondiale, în finală, dar m-au furat ruşii de m-au rupt. Şi am mai cedat o dată, în ’76, la Montreal, tot într-o finală (libertatea).


Isi aminteste de întâlnirea cu şeful statului, Nicolae Ceauşescu, după argintul de la Montreal: Pentru locul doi, mi-a dat o Skoda şi o medalie, ceva cu onoare în sport... Ceauşescu era şi el mic, dar s-a aplecat mult să mă pupe când mi-a venit rândul la strâns mâna. Eu am doar 1,50 m, ce era să fac, să sar la pupat? Atunci, Nadia a luat Dacia, că a venit cu aurul olimpic, iar la locul 3 s-a dus un Trabant (ibidem).

Berceanu, numit Hercule de buzunar , de către presa vremii, rememorează azi din aspectele vieţii de campion în România Socialistă: Pentru medalia de aur la Europene, premiul era de 3000 de lei, pentru Mondiale – 10.000 de lei, iar pentru aurul olimpic – 15.000 de lei. Impozabili! Pentru comparaţie, salariul pe care îl primea un locotenent în cadrul MApN (la venirea la Steaua a fost încadrat, mai întâi, ca sergent - n.n.) era de 2500-3000 de lei. Deci, un salariu – premiu pentru medalia de aur la Europene! (dezvăluiri).

Aspectele vieţii de campion nu sunt de neglijat nici în România capitalistă: Nu mai înţeleg democraţia asta. Am auzit că vor să ne ia rentele viagere, celor care am fost campioni. Eu am şi pensie de colonel, e bunicică, dar ce să se facă unii foşti campioni olimpici care au doar 6-700 de lei pensie? Plus că vor să ne umble şi la pensii. Gata, nu mai e nevoie de noi? Ar fi ruşinea lumii să ni se taie rentele viagere. Sîntem vreo 300 de foşti campioni olimpici, mondiali şi europeni, dar am făcut mai mult pentru România decît toţi ambasadorii (se întreba, retoric, Berceanu, într-un reportaj de Marius Mărgărit, din luna mai, 2010) .



În anul 2000, Gheorghe Berceanu (colonel în Armata Română) a primit Ordinul Naţional „Pentru Merit” în grad de Cavaler, ca o recunoaştere pentru prestigiului internaţional adus României, prin reprezentare sportivă de nivel maxim.

Azi, 28 decembrie 2010, steliştii au onoarea să mulţumească unui Fiu al Clubului, pentru contribuţia adusă, demonstrând, încă odată, că nu-i vor uita în veci pe eroii care le-au construit Minunea.

La mulţi ani, domnule colonel Gheorghe Berceanu!

Steliştii – recunoscători!

Gandalf