16-12-10

Acum 28 de ani: Primul transfer al lui Hagi la Steaua

Pe 11 septembrie 1982, Gheorghe Hagi era debutat in prima divizie de catre Emanoil Hasoti, in deplasarea pierduta cu 3-0 de FC Constanta, la SC Bacau. Junior de mare perspectiva, descoperit si indrumat de profesorul Iosif Bukossy, Hagi era considerat, la 17 ani, macar al doilea Fane Petcu, Aurica Radulescu sau Livciuc, al Constantei.

Intrat in aprilie 1974 pe poarta Clubului, din 1981, de la 16 ani, minunea Constantei fusese cooptat in lotul national de juniori, numit Luceafarul. In prima faza, sub comanda antrenorilor Aurel Mandoiu si Aurica Lica. Din acel moment, Hagi s-a mutat la Bucuresti, locuind in caminul Liceului Electroaparataj, unde erau sportivi din toata tara, de la multe alte discipline, invatand intr-o clasa speciala de sportivi, mancand la cantina, avand, pentru patru ani, un program centralizat de educatie-performanta.

Toti jucatorii ramaneau, insa, legitimati la cluburile de la care proveneau, fiind detasati la LOT, si permitandu-li-se de fiecare data, sa joace la echipele sursa, in competitiile care aveau loc. Cu alte cuvinte, Luceafarul era lotul national, laboratorul fotbalului romanesc, selectand toti juniorii de perspectiva din tara si, pe langa a-i folosi la meciuri, antrenandu-i in regim centralizat, pe toata durata anului. Dar ei nu deveneau jucatorii Luceafarului, care nu era un Club, cum cred multi azi, ci doar denumirea data loturilor nationale.

Astfel, fiecare grupa de varsta (4) reprezenta nationala Romaniei, la respectiva categorie de varsta, avand loc foarte multe meciuri inter-tari si turnee peste granite, unde se juca impotriva celor mai bune echipe ale lumii. Ei reprezentau Romania ca jucatori ai cluburilor de unde proveneau, nu ai Luceafarului (care era structura mai larga a lotului Romaniei, o alta denumire data lotului, de fapt), care doar ii instruia pentru perioada junioratului, trimitandu-i sa joace si pentru entitatile care ii descoperise, la care erau legitimati si la care aveau sa revina la implinirea majoratului. La Luceafarul, fiecare grupa juca in jur de 15 de meciuri oficiale inter-tari, pe an, plus amicale impotriva altor tari sau impotriva unor echipe de seniori. Se trecea binisor de 30 de meciuri pe an.

De asemenea, jucatorii faceau pregatirile centralizate de vara si iarna la lotul national, adica la Luceafarul, pentru ca se considera obligatorie nevoia unei instruiri superioare, cum la club nu puteau primi. Si asa si era. Cluburile supravietuiau prin oameni. Unde era un meserias, acolo crestea. Dar in multe locuri, nu erau. Pentru ca jucatorii de perspectiva sa nu se piarda in favoritisme, mediocritatea instruirii, blazare, s-a considerat (pe buna dreptate), ca mediul solicitant de la lot, in care toti cei selectati erau super-valori, va crea emulatie si progres, prin concurenta. De asemenea, toti puteau fi observati de catre antrenorii federali, la antrenamente, luandu-se masuri individuale de crestere a randamentului pentru fiecare. Cresterea le era observata de zeci de specialisti, remarcandu-se diferente de randament, de comportament, de atitudine, facandu-se comisii care analizau motivele si propuneau solutii de crestere a randamentului.

Cei mai buni juniori din tara erau introdusi intr-un sistem care sa-i dezvolte la nevelul potentialului lor. Alimentatia, medicamentatia, antrenamentele, toate erau facute la un nivel care nu putea fi atins la cluburi, activitate supravegheata de specialisti! Federatia platea totul. Jucatorii veneau la Bucuresti, se antrenau intr-o grupa de elita, jucau zeci de meciuri in aceiasi formula, totul cu un singur scop: cresterea de jucatori de performanta pentru fotbalul romanesc, in general, si pentru echipele mari si lotul national, in special.

Mai mult, ultima grupa a Luceafarului, din punct de vedere al varstei (adica primii care urmau sa termine junioratul, in acel an) evoluau in Divizia C. De aici, poate, si impresia ca Luceafarul a fost club de fotbal. Luceafarul era echipa oarba, fara drept de promovare, ale carei rezultate nu se puneau la clasamentul final. Era o competitie dura, cu niste pusti jucand impotriva unor fotbalisti adevarati (cum erau, pe atunci, in C), care nu aveau mari calitati, dar erau maturi si alergau de rupeau, jocul fiind foarte fizic. In divizia C, se putea castiga mai bine ca la A, financiar, caci echipele apartineau de intreprinderi si erau bani garla, astfel, nivelul fiind foarte ridicat, fata de ce vedem azi.

Asadar, Hagi traise doi ani la Luceafarul, unde fusese instruit la posibilitatile maxime ale sistemului de atunci, revenind, sporadic, la Constanta, pentru a juca la juniori, la diversele turnee finale. Sutele de antrenamente intre cei mai buni juniori ai tarii, precum si zecile de meciuri internationale oficiale, zecile de amicale tari, precum si partidele dure de divizia C il ajutasera sa creasca mult in valoare si sa se maturizeze. Ca jocuri oficiale inter-tari, Gica avea 4 meciuri pentru echipa sub 16 ani, 13 meciuri si un gol pentru echipa sub 17 ani si 32 de meciuri si 9 goluri pentru echipa sub 18 ani, in doi ani.

Sezonul 1982-1983 incepea prost pentru Constanta. Infrangerea cu 5-0 de la Craiova trebuia sa ridice ceva semne de intrebare, chiar daca era vorba de campania maxima. Victoria din etapa a doua, 4-2 cu Brasovul nu insemna decat o amagire. Pana la finalul turului, Constanta nu reusea decat 8 puncte din 17 meciuri, 2 victorii, 4 egaluri si 11 infrangeri, golaveraj 16-38. Desi o echipa cu jucatori de valoare, din care se remarcau, in acel an, fostii internationali Marcel Lica (fundas dreapta) si (mai ales) aparatorul central Mitica Antonescu, fostul jucator al Stelei, fundasul stanga Cristi Camui, fostul mijlocas al lui Dinamo, Ion Moldovan, viitorul star al Stelei, Stefan Petcu, viitorul jucator al Craiovei, Vasile Manaila, sau constantenii Marionof, Gache, Mustafa, Gabi Zahiu, cu doua varfuri de mare experienta, Paul Peniu si Petre Buduru, Constanta suferea enorm. Din iarna, avea sa se alature Constantei si legenda Stelei, Stefan Sames.

Constanta era pe ultimul loc, si totusi, tribunele tomitane erau pline. Pe 28 august, in etapa a 5-a, Constanta era spulberata la Oradea, cu 5-2. Inca statea bine in clasament, fiind pe locul 15, cu Brasov, Timisoara si Targoviste, sub ea. Pentru al doilea meci al acestei duble deplasari, antrenorul Emanoil Hasoti a decis sa-l cheme de la Bucuresti pe Hagi, jucatorul clubului. Atunci, la Bacau, dupa o deplasare cu trenul, care venea imediat dupa o deplasare in strainatate cu lotul national, a debutat Gica pentru FC Constanta in prima divizie.

Pana in iarna, Constanta a fost in picaj, Hagi nereusind sa ajute cu nimic, caci stilul sau individual lua ochii, arata potential, dar lasa si multe reziduri pentru ceilalti. De pe ultimul loc al clasamentului, pe care a incheiat turul de campionat, Constanta nu s-a mai miscat pana la finalul campionatului, terminat cu 20 de puncte, 7 victorii, 6 egaluri, 21 de infrangeri.
Gica Hagi avea sa joace in A, in total, 18 meciuri pana la finalului sezonului, inscriind 7 goluri, procentaj remarcabil pentru un mijlocas de 18 ani de-abia impliniti.

In etapa a 14-a, Steaua primea, in Ghencea, vizita "lanternei" clasamentului. In suferinta cauzata de cautarile haotice, cu Alecsandrescu abia instalat, Steaua lui Cernaianu se gasea pe locul 6, dupa un tur tern, in care clujeanul Tim Campeanu, dupa despartirea de Iordanescu, tinuse echipa pe linia de plutire. Belodedici (doar ce fusese adus) nu era bagat in seama, portarul Nitu era mult sub accidentatul Iordache, Anghelini si Sames erau deja uzati, Iovan era folosit mijlocas la inchidere, Majearu era folosit varf impins, langa Tim. Roman si Fodor erau puternici, dar prea rudimentari, Eduard insemnand, si el, un compromis. Magium Barbu nu putea juca decat in Ghencea, Stefan Popa era sub cerinte, Balint era folosit aiurea, Adrian Ionescu era mereu accidentat, Ralea marca 3 goluri pe an, Sertov nu confirma.

Asadar, pe 6 noiembrie, Steaua era pe locul 4, cu 6 victorii, 4 egaluri si 3 infrangeri, golaveraj 20-15. Pestea ea erau Corvinul, cu 17 puncte, Dinamo si Sportul, cu cate 19. Meciul contra Constantei era unul perfect pentru a mai puncta la golaveraj si la moral. Dupa un meci dominat, Steaua conducea cu 2-1 in minutul 88. Pentru acest meci, tocmai fiindca era considerat mai usor, a revenit in poarta dupa o lunga accidentare, Eroul de pe Wembley, marele Vasile Iordache. Meciul curgea catre victoria Stelei, cand, ca din senin, un tunet a lovit Ghencea.

Primind mingea in pozitie centrala, copilul teribil al Constantei, Gica Hagi, trimitea, de la 30 de metri, o racheta in plasa portii lui Iordache, care fusese incapabil sa intervina. Constanta smulgea un punct Stelei, prin executia magnifica, la paianjen, a tanarului de 17 ani, despre care Alecsandrescu fusese atentionat cu ceva timp in urma de catre Costica Toma, asupra oportunitatii racolarii.

Fostul mare portar al Stelei era selectionerul grupei terminale de la Luceafarul si-l propusese pe Hagi la Steaua, caci si Marcel Pigulea (unul dintre antrenorii federali) tragea de el ca sa-l duca la Sportul Studentesc. Chiar daca, la terminarea junioratului, in mod teoretic toti fotbalistii se intorceau la cluburile de provenienta, in fapt, cei mai buni erau luati de echipele mari. Steaua putea sa-i racoleze doar pe perioada armatei, dupa care, erau liberi sa se intoarca acasa. Niciun jucator nu putea fi obligat sa joace pentru o echipa, daca nu vroia. Dar absolut toti alegeau ce le era bine, fie ca era club universitar, militar, sau securisto-militienesc, conditiile erau superioare celor din provincie, ca posibilitate de performanta (nu neaparat ca bani).

Astfel, era clar ca Hagi nu se va intoarce la Constanta (mai ales ca se prefigura retrogradarea). Se punea problema unde va merge. Repet, putea fi incorporta cu forta (adica cu legea) dar nu putea fi obligat sa joace fotbal. Iar la Dinamo nu putea fi luat cu forta (legal, ca practic...) si cu atat mai putin nu putea fi obligat sa joace. Putea alege un club muncitoresc sau unul universitar. In esenta, decizia ii apartinea.

A doua zi dupa meci, pe 7 noiembrie 1982, Alecsandrescu s-a dus la baza de pregatire a Luceafarului, de la Snagov, insotit de colonelul Vasile Popescu, membru in Biroul Sectiei de Fotbal. Se intalneau cu omul nostru din Havana, adica cel care semnala si influenta toate marile sperante ale fotbalului romanesc s-o ia catre Steaua, Costica Toma. Acesta-i spusese Sfinxului ca Hagi e speriat de moarte de Armata si - mult mai important - ii era frica de faptul ca nu va putea face fata la Steaua, mai precis, de faptul ca nu va putea fi titular. Pentru Gica, sa nu joace era inacceptabil.

Costica Toma dusese o munca intensa de lamurire cu Hagi, pe care-l convinsese ca Steaua este pasul corect ce trebuie facut in cariera. Ii explicase de posibilitatile sportive si de faptul ca va fi scutit de neplaceri, netrebuind sa faca instructie cu ranita in spate (cee ce oricum, nu avea cum sa se intample), ci cu mingea la picior. Profitand si de faptul ca Hagi era un mare suporter al Stelei, fiind fascinat de echipa lui Iordanescu si Dumitru, peste o saptamana, Hagi se intalnea cu Ion Aurel, comandantul Clubului Steaua, in sala de consiliu de la sediul din Plevnei.

Generalul Gomoiu, presedintele Consiliului National pentru Educatie Fizica si Sport, ii citea lui Gica ordinul Ministrului Apararii, prin care era incadrat la Steaua, ca plutonier-major. Ordinul intra in vigoare imediat, dar isi consuma efectul la sfarsitul sezonului 1982-1983, din vara lui 1983, dupa terminarea liceului. In acel moment - mijlocul lui noiembrie 1982 - Hagi a semnat acordul de transfer la Steaua. Trebuia ca in iulie 1983 sa se prezinte la antrenamentele echipei. Hagi semnase sa devina jucatorul Stelei.

Ce se omisese, in mod incredibil, era faptul ca Hagi - nascut pe 5 februarie 1965 - era in minoritate in momentul semnarii actului de transfer, care, astfel, era nul de drept. Semnatura lui Hagi nu avea absolut nicio valoare.
Sportul Studentesc il vroia si stia si ce trebuie facut. La indicatiile lui Marcel Pigulea, care-i stia si pe parintii lui Gica, vicepresedintele Sportului, Eugen Banciu, se deplasa, dupa o luna de la semnatura lui Hagi pentru Steaua, la Constanta, pentru a-i convinge parintii.

Mizand pe faptul ca acestia vroiau sa-si vada baiatul la facultate (statut maxim in epoca) si pe faptul ca nea Iancu avea niste porniri intime asupra uniformei militare, parintii lui Gica au fost convinsi foarte usor sa-si dea acordul pentru un transfer la Sportul. Va garantam ca Gica va intra la facultate si-l vom face om! Asta era tot ce visasera vreodata parintii lui Gica, care-si vedeau implinit visul de a-si vedea baiatul ajuns cineva! Inca, considerau fotbalul ca ceva nesigur si vroiau sa-i asigure o meserie, adica un statut social stabil, aceasta fiind cutuma timpului. Iar, fata de haina militara, tatal sau avea o repulsie personala, atitudine pe care poate o vom explica in alt context.

In acea zi, pe 16 decembrie 1982, drumul lui Hagi avea sa fie amanat pentru destul timp de capul de linie Ghencea.

Declaraţie,
Subsemnatul Hagi Gheorghe, legitimat in prezent la FC Constanţa, component al lotului naţional de juniori aa R.S.R., declar prin prezenta că doresc să activez la clubul de fotbal Sportul Studenţesc, incepind din anul competiţional 1983-'84, deoarece doresc să devin student la Institutul de Educaţie Fizică şi Sport din Bucuresti.

Menţionez că in luna noiembrie 1982 am semnat un acord privind incorporarea mea inainte de termen, pentru clubul Steaua, dar la care renunţ, avind in vedere intenţia mea de a urma cursurile universitare in Bucureşti, dorinţă exprimată şi de părinţii mei.
Intrucit la semnarea actului respectiv eu eram minor, nu am avut asentimentul părinţilor, pe care nu l-am nici in prezent, mă determină să-mi retrag acordul dat clubului Steaua.
Hagi Gheorge
16.XII. 1982

Mama sa, a scris dupa dictare, la fel ca si Gica, actul prin care-l indeparta de Steaua si-l inscria pe orbita Sportul Studentesc.

Declaraţie,
Subsemnata Hagi Chiraţa, mama sportivului Hagi Gheorghe, declar prin prezenta că nu sint de acord ca fiul meu sa fie incorporat inainte de teremen şi implicit de a activa la clubul Steaua din Bucureşti. Doresc in acelaşi timp ca fiul meu să urmeze Institutul de Educaţie Fizică şi Sport din Bucureşti activind ca sportiv in cadrul clubului de fotbal Sportul Studenţesc.

În acest fel va avea posibilitatea să practice fotbalul de performanţă alături de activitatea profesională ca student.

Hagi Chiraţa

16 - XII - 1982 (cit. Hagi)

Aceste doua declaratii, plus un formular CNEFS, semnat de Chirata Hagi, au fost actele prin care Banciu il trimitea pe Hagi spre Sportul Printisorului. Pentru Alecsandrescu era clar ca Steaua nu-si mai poate permite sa fie descoperita la astfel de cazuri, si, peste jumatate de an, orice fotbalist care semna cu Steaua putea sa urmeze cursurile universitare ale Academiei Tehnice Militare, parghie de co-interesare care-i lipsise Stelei pana in acel moment.

In ce-l priveste pe Hagi, acesta a fost la doar trei luni de a ajunge la Steaua inca de la 18 ani. De asemenea, daca nu s-ar fi grabit sa semneze cu Sportul, acum fix 28 de ani, peste doar trei luni, pe 4 februarie nu ar mai fi avut nevoie de consimtamantul parintilor. Totusi, decizia a fost luata ca o convingere intima a lui Gica, care, pe de o parte, era convins ca nu poate face fata la Steaua, iar, pe de cealalata parte, vroia sa-si asculte parintii care-i doreau neaparat sa faca o facultate.

Astfel, se amana pentru 4 ani intalnirea lui Hagi cu Steaua, intalnire care, daca ar fi avut loc de la inceput, poate ca ar fi scris altfel - nu neaparat in bine - atat destinul lui Hagi, cat si al Stelei.

Pana atunci, Steaua rata cea mai stralucitoare piesa a Republicii, pe un viciu care arata niste lucruri interesante, continuand doi ani cu mari zbateri si suferinte, procesul de reconstructie fiind vaduvit de aportul unui mare stelist care, din pacate, isi construia - pentru urmatorii patru ani - un destin paralel cu minunea care-l fascinase cand era mic.

Filip Pindean