11-11-10

Biata Cupa. Biata Steaua

Fondata in anul 1933, Institutia Cupa Romaniei, a reprezentat, pentru aproape 7 decenii (cu o singura intrerupere, intre 1943-1946), pana prin 2000, o superba oaza de fair-play si apropiere de spiritul initial al sportului, in care competitia incepea, din start, in conditii de egalitate pentru toti competitorii (pornind de la Divizia Onoarea in sus), si oferea posibilitatea deschisa, de a ajunge in varful ierarhiei, intr-o interpretare – exagerata poetic si infirmata, uneori de realitati – a motivatiei date de bastonul de maresal.

In fiecare an, indiferent de esalonul valoric in care activau formatiunile sportive respective, Cupa Romaniei oferea posibilitatea unor descatusari, si – mai ales –, reprezenta vitrina prin care orice comunitate se putea prezenta tarii. Fiindca, cladite pe principii locative, sau de interese comune, apoi institutionale si/sau economice, toate formatiunile sportive reprezentau entitatea respectiva – economica sau administrativa –, fie ca se numea Avicola nu-stiu-care, dintr-o comuna obscura, fie ca se numea Politehnica, Armata, Militia, sau reprezentau unitati locale, de la sat la judet sau regiune, ambitiile erau enorme.

Prin Cupa Romaniei, conducatorii, antrenorii si jucatorii, precum si tutelarii echipelor respective, aveau posibilitatea, ca – printr-un singur meci –, sa razbune n neimpliniri civile, sa puncteze in cadrul unor rivalitati, sau in ochii salariatilor/locuitorilor/sefilor/prim-secretarilor/politicului, fiecare depinzand de zona in care se invartea, toate fiind intr-o legatura care se slabea sau intarea (si) in functie de multe aspecte extra-profesionale. Fotbalul era unul dintre aceste aspecte, iar Cupa Romaniei era ocazia maxima (mai ales la un nivel mai scazut), caci, daca in campionat, arealul geografic impunea cam aceiasi adversari, structura deschisa a Cupei, oferea posibilitati nelimitate.

Mai mult, faptul ca fiecare meci era privit ca o finala, cu sistemul eliminator care producea atat dramatism si tensiune, cat si satisfactia luptei directe, cu adversarul eliminat, si avansare, in sistem turnir, ii dadea un parfum aparte.

Steaua Bucuresti este considerata Specialista Cupei, fiind, si azi, cu 20 de trofee, detinatoarea recordului absolut in fotbalul romanesc. Adversara de azi, Rapid, se considera – ea singura – chiar mai specialista decat Steaua, chiar daca are un numar inferior de trofee, 13, fiind locul 2 all-time, urmata de Dinamo, cu 12 trofee si Craiova cu 6.

Steaua confirma, prin cele 23 de titluri de campioana, o alta dimensiune fata de cele 3 titluri de campioana din vitrina Rapidului. Dar, cele 13 trofee de Cupa ale Rapidului, se considera ca o ridica la statutul de specialista a Cupei, caci la Steaua era doar o exprimare a superioritatii sportive evidente, in timp ce la Rapid se intruneau elementele care sa-i individualizeze perormantele din Cupa, ca expresie a unei specializari in aceasta directie, fiindca ele nu se manifestau general. Vrajeala giulesteana va fi spulberata de cifre, mai incolo. In esenta, este ceea ce spunea marele rapidist, scriitorul Gorge Mihalache: Astea-s povesti, cu comunistii, care nu au lasat Rapidul sa castige. Cand au avut echipa au castigat, cand nu, am retrogradat. Astfel, vom vedea ca trofeele Rapidului se bazeaza pe generatii de exceptie – din care se detaseaza de la ani-lumina cea cu Ion Bogdan, Stefan Auer, Raffinsky, Wetzer II, Vintila Cossini, Alex Cuedan, Iuliu Baratki, Rasinaru, Ioachim Moldoveanu, Dan Gavrilescu, Zoltan Marton, Vilim Sipos, Ioan Costea, Stefan Filotti, Sadowsky sau Ghiuritan – si nu pe o continuitate care sa o faca intr-adevar, specialista Cupei.

Pe langa campionat, Steaua are o istorie net favorabila in intalnirile cu Rapidul, din Cupa. Pe langa destule intersectari in diverse faze ale competitiei, Finala Cupei a opus, de asemenea, cele doua cluburi, in (doar) 2 intalniri, transate de echipa militara in favoarea sa.

Pe 8 iulie 1962, pe stadionul 23 august, sub privirile a 70.000 de spectatori si sub fluierul lui Alexandru Toth (Oradea), se disputa finala Cupei Romaniei, dintre Steaua si Rapid.

Antrenorul Stelei, uriasul Gheorghe Popescu, trimitea in teren urmatorul prim 11: Voinescu – Vasile Zavoda, Dragos Cojocaru, Gheorghe Staicu – Jenei, Ion Crisan – Raksi, Gheorghe Constantin, Florea Voinea, Viorel Mateianu, Nicolae Tataru.

Antrenorul Rapidului, Ion Mihailescu, raspundea cu Gheorghe Dungu (Augustin Todor `46) – Ilie Greavu, Ion Motroc, Dumitru Macri – Nicolae Neacsu, Vasile Gherghina – Nasturescu, Titus Ozon, Ion Ionescu, Nicolae Georgescu (Andor Balint `46), Teofil Codreanu.

Ambele echipe avusesera un parcurs de forta pana in finala.

Steaua eliminase Ariesul Turda cu 2-0, iar Rapidul pe CSM Medias, cu 3-0, in saisprezecimi. Apoi, in optimi, Steaua eliminase pe Chimia Govora, cu 3-1, intr-un meci disputat la Sibiu, iar Rapid eliminase pe Laminorul Roman, zdrobindu-i cu 10-0, intr-un meci disputat la Galati. In sferturi, Steaua trecea de Dinamo Bacau cu 3-1, iar Rapid de Metalul Targoviste, cu 3-0.

In fine, in semifinale, Rapid surclasa Progresul cu 4-0, iar Steaua spulbera Steagul Rosu Brasov cu 7-1, intr-un meci disputat la Ploiesti.

In fata unui stadion plin pana la refuz, Steaua a deschis scorul in minutul 11, prin Viorel Mateianu. Rapid a egalat imediat, prin golul lui Titus Ozon, din minutul 15, si la pauza s-a intrat cu Steaua in avantaj minim, obtinut prin golul lui Florea Voinea, din minutul 40. Cele doua schimbari facute la pauza in tabara giulestenilor s-au dovedit falimentare, Steaua marind avantajul, imediat dupa intrarea pe teren, prin golul lui Gheorghe Constantin, din minutul 47. Dominatia cvasi-totala a Stelei avea sa se concretizeze prin inca doua goluri, prin acelasi Constantin, in minutul 64, si Gavril Raksi, in minutul 85. Steaua-Rapid 5-1!

Rapid avea 7 Cupe, inaintea finalei (1935, 1937, 1938, 1939, 1940, 1941, 1942), iar Steaua 5, si avea sa o castige pe cea de-a sasea (1949, 1950, 1951, 1952, 1955, 1962).

In acel an, Steaua pierdea ambele meciuri din campionat in fata Rapidului, dar se revansa cu varf si indesat in Cupa. Campionatul avea sa-l mai castige de-abia peste 6 ani. Aceasta echipa a Stelei – care termina pe locul 9 in campionat – este cea care-i urma marelui CCA (in decembrie 1961 se trecuse la denumirea de Steaua), iar jucatorii Crăciun, Mateianu, Tomeş, Creiniceanu nu-i puteau suplini pe Onisie, Bone, Alecsandrescu, Zavoda I sau Tătaru, deceniul fiind cenusiu.

Peste 36 de ani, de-abia, pe 16 iunie 1999, Steaua avea sa mai intalneasca Rapid in Finala Cupei Romaniei. Meciul se disputa pe Stadionul National, sub fluierul unui arbitru cu oarece cota europeana, francezul Marc Batta, si sub privirile a 50.000 de spectatori.

Emerich Jenei trimitea in teren urmatorul prim-11: Ritli – Marius Baciu, Adi Matei, Miodrag Belodedici, Mihaita Szekely – Albert Duro (Trica `84) – Marius Lacatus(c.), Erik Lincar, Rosu – Danciulescu (Lutu 51`), Ciocoiu (Militaru `100).

Mircea Lucescu raspundea cu Lobont – Mircea Rednic – Bolohan, Nae Stanciu(c.), Iencsi, Stefan Nanu – Ioan Ovidiu Sabau, Danut Lupu (72` Daniel Pancu), Maldarasanu – Jean Barbu (88`Bundea), Ionel Ganea (80` Marius Sumudica).

Din meciul asta mi-au ramas 2 lucruri pe retina. Marcajul razboinic facut de albanezul Albert Duro la Ganea, care se cam mictionase pe el, dupa ce, in campionat, Duro il distrusese pe Jean Barbu, si evolutia imperiala a lui Belodedici.

In acest meci se intalnea Rapidul Maxim al lui Mircea Lucescu, cu o Steaua in suferinta. In mod normal, Rapidul trebuia sa ne cam incarce bateriile, dupa ce reusisera, in urma unor lupte seculare, cu ridicarea cifrei de afaceri a industriei de retail pentru electrocasnice, sa castige al doilea titlu din istorie. Era o echipa facuta pe foarte, foarte multi bani.

Un meci de uzura, de final de sezon, a adus primul gol in minutul 68, Steaua deschizand scorul prin Ciocoiu. Dupa 3 minute, Rapidul a egalat printr-un fotbalist foarte bun, fostul pitestean Constantin Barbu, si a trecut in avantaj prin golul aceluiasi Barbu, din minutul 81. Meciul mergea catre victoria Rapidului, care ar fi realizat, astfel, primul event din istorie.

La ultima faza a meciului, Steaua a obtinut o lovitura libera, la 40 de metri de poarta lui Lobont, in tusa dreapta. Marius Lacatus executa covrig, cu destula altitudine. Rapidul se apara in linie, avansat, pe 18 metri. Erau vre-o 8 rapidisti contra a 6 stelisti.

Din acel buchet, admirabilul Belodedici a sprintat ca in tinerete spre 11 metri, de unde s-a inaltat cu 3 capete peste omul sau de marcaj, Mircea Rednic si a trimis mingea in poarta si meciul in prelungiri. Acea faza (exista filmata) arata, intr-o simbolistica sugestiva, diferenta dintre cei doi, uriasul Belo si pupilul lu` nea Mircea, Strambul, cel care are atatea meciuri la nationala ca nici nu trebuie spus. Trebuie spus, totusi, ca, curajosul Puriu si-a asumat faza, ridicandu-se, imediat, si protestand catre tusierul care, cica nu ar fi sanctionat fault.

Prelungirile s-au disputat intr-o precautie obosita, meciul ajungand la penalty-uri. Pentru Steaua au inscris Rosu, Militaru, Trica si Lincar. Pentru Rapid au inscris Sumudica si Iencsi, iar Bundea si Pancu au ratat.

Aceasta a fost ultima Cupa castigata de Steaua. Se implinesc 11 ani de atunci, de cand nici macar nu am mai ajuns in finala. Rapid a mai castigat 3 Cupe (2002, 2006, 2007), intre timp.

Steaua castiga a 20-a Cupa (dupa cele 6 urmand trofee in 1966, 1967, 1969, 1970, 1971, 1976, 1979, 1985, 1987, 1989, 1992, 1996, 1997, 1999), iar Rapidul o rata pe cea de-a 11-a, dupa ce, din 1942, mai castigase doar 3 trofee (1972, 1975, 1998, 2002).

Sa spunem, totusi, ca, din cele 13 Cupe din vitrina Giulestilor, 6 sunt castigate consecutiv, intre anii 1936-1942, in finale in care a invins Ripensia Timisoara (5-1), CAM Timisoara (3-1), Sportul Studentesc (2-0), Venus Bucuresti (2-1), Unirea Tricolor (4-3) si Universitatea Sibiu (7-1), beneficiind de o generatie de mare exceptie, cu Stefan Aurer, Iuliu Baratky, Ion Bogdan.
Din 1942 si pana in 1998, cand golul lui Marinescu contra Universitatii Craiova a prilejuit celebra recunoastere, din partea lor: Dupa 23 de ani, Cupa iar e la tigani, Rapiduletul nu a avut decat 2 trofee (1972 si 1975). Astfel, Rapid a parcurs 56 de ani cu doar doua trofee de Cupa castigate. Vrajelile lor, ca nu i-au lasat comunistii sa castige, sunt spulberate daca vedem, in perioada 1965-1980, cate echipe net inferioare Rapidului au jucat faze superioare ale Cupei, reusind chiar finale si chiar castigarea trofeului, unele dintre ele.

Sfinxul Ion Alecsandrescu ne spunea ce insemna Cupa pentru Steaua, din punct de vedere pragmatic: Tovarase ministru, si pe vremea mea si mai incoace, cand nu ne-a mers in campionat, am scos-o prin Cupa . Era asa, pentru ca importanta Cupei era net superioara celei pe care o poarta azi. Pe langa campioana, care juca Cupa Campionilor, doar locul 2, care juca Cupa UEFA si castigatoarea Cupei, care juca Cupa Cupelor, erau reprezentantele Romaniei in cupele europene, pentru vre-o trei decenii. Castigarea Cupei era mai importanta decat locul 2 si competitia Cupei Cupelor era (chiar daca mai existau, rar, si pete de culoare), deseori, peste Cupa UEFA.

Regresul Stelei in Cupa a inceput printr-o atitudine ciudata. La sfarsitul anilor `90, cand eram in suferinta, s-a spus ca nu mai trebuie sa folosim Cupa ca pretext, scuza, motivatie si alibi. Nimeni nu retine, insa, unde s-a produs ruptura, si – mai ales – nimeni nu intelege de ce impunerea standardului de a castiga si campionatul i-a fost opozabila castigarea Cupei. Totul s-a denaturat. Atunci s-a spus ca Steaua nu se mai poate multumi doar cu Cupa (chiar dupa meciul cu Rapid), dar s-a deformat in pe Steaua nu o mai intereseaza Cupa. Aceasta atitudine a fost promovata – imi pare rau sa o spun – de Piturca, pe care nu l-a interesat Cupa, apoi, chiar mult mai agresiv, de Mihai Stoica, care urla in gura mare peste tot – ostentativ – ca pe el nu-l intereseaza Cupa. Nu mai vorbim de dementul ala din loja, caruia chiar nu mai avem ce sa-i reprosam, caci tonul l-au dat oamenii de fotbal, iar bestia a preluat imediat.

Dar, despre relatia Steaua-Cupa Romaniei sper sa mai am ocazia sa vorbesc, cu ocazia tururilor urmatoare. Daca nu, e bine si la anul, tot pe vremea asta, caci prin aprilie-mai e polen, puf, lana si alte alea si nu e misto sa stam la iarba verde prin semifinale si finale, sa aducem emotia jocului cu trofeul pe masa stelistilor. Mai bine jucam doar cand e vinu rozaliu si pastrama frageda. Dupa ce se duce mustul se cam duce si Steaua din Cupa, si asa cam o sa se intample si acum. Ca in ultimii 11 ani si ca in urmatorii multi de acum inainte, cu Boier Cacareaza strateg.

Data de 11 noiembrie aduce 4 intalniri cu altii care ne considera rivali – Dinamo-Steaua 2-2, in 1962, Dinamo-Steaua 0-2, in 1973 si Steaua-Dinamo 1-2, in 1984 – dar niciuna cu visiniii, cele mai apropiate fiind un Rapid-Steaua 3-0, in 9 noiembrie 1966 si un Rapid-CCA 2-3, in 12 noiembrie 1958.

Daca vom pierde, vom spune ca noi suntem Steaua si ne intereseaza doar Sampion Lig. Daca vom castiga, ne vom umfla in pene si vom decreta ca noi suntem Steaua si vrem tot. Pana in turul urmator, cand ne vom readuce aminte de Sampion Lig.

Pana atunci, farmecul Cupei este negat de Steaua, care-si neaga o parte din istoria sa, si care refuza suporterilor stelisti bucuria eliminarii din drumul spre trofeu al rivalelor, bucuria castigarii de jocuri-finala, emotia unui meci cu prelungiri si 11 metri, si senzatia unui drum spre trofeu, adica spre glorie. Steaua se neaga, de fapt, pe ea.

Daca in campionat, etapele ramase dau speranta tampa (spulberata de fiecare data in ultimii ani, dar si de acum inainte) ca se mai poate recupera ceva, Cupa e un barometru rece al starii Clubului Steaua, care renunta la lupta si, cand se hotaraste sa intre in batalie, constata ca nu o mai poate face, caci a capatat vitejia, adica caracterul molustii, sau al gainii de curte.

E mai simplu sa intoarcem capul si sa ne cantonam si refugiem in explicatii puerile, sau delimitari superficiale, care sa bagatelizeze subiectul, dar Cupa Romaniei arata – in mod dramatic de exact –, degradarea si – mai mult si mai dramatic – retrogradarea pe care o suporta fiinta intima a Echipei de Fotbal Steaua Bucuresti, intr-o viciere greu reversibila.



Gandalf